— Ah, să nu iei niciodată pastile, e periculos, spune ea, măsurându-mă din priviri. Pe atunci eram doar o puștoaică. Voiam chestii dure, heavy metal, votcă, din astea. Erau anii optzeci, nu aveai prea multe variante.
— Mie taică-meu mi-a povestit că se uitau la casete video.
— La noi în cartier îi numărai pe degete pe ăștia. Dacă prindeai o videotecă și-un pipăit, erai deja o privilegiată.
Râde.
— Și acum? Acum cu ce te mai distrezi? îndrăznesc eu, înfierbântat de privirea ei de dinainte.
— Dar vouă, tinerilor, ce muzică vă place?
— Eu ascult orice: Faithless, Prodigy, Paraziții.
Wamdue Project, din astea.
— Mă pui în încurcătură, pe ăștia nu-i știu.
— Au o piesă faină, King of my castle.
Iarăși roșesc, din cauza accentului. La un moment dat mi-am propus să nu-mi mai pese, să rostesc cuvintele așa cum am chef, ba chiar să le stâlcesc și mai tare, dar acum e altceva, nu vreau ca Amalia să mă desconsidere.
Între timp, am coborât iar în vale, ne apropiem de pinii răzleți de pe marginea râului.
— Și, când DJ-ul pune Prodigy, faceți pogo?
— Da, tot timpul, îi spun eu.
Adevărul e că s-a întâmplat doar de două ori. De altfel, pot număra pe degete de câte ori m-au lăsat ai mei la discotecă.
— Care-i discoteca ta preferată?
— Ah, n-am mai fost demult, spune ea, cu o undă de
regret în voce. Dar prin nouăzeci și patru, nouăzeci și cinci mergeam destul de des în No Problem.Bănuiesc că are în jur de treizeci, dar chestia asta nu mă deranjează deloc.
Coborâm cu grijă malul abrupt. Îi dau mâna să nu alunece. Atingere a mâinii ei îmi provoacă un început de erecție.
— Dar ai vrea să mai mergi? Și, fără să aștept un răspuns: hai să mergem împreună.
Ea râde și se preface că admiră undele apelor repezi.
— S-a deschis una nouă acum, Hacienda. E fiță, spun entuziasmat. Și, pentru o fracțiune de secundă, fosta hală a întreprinderii de prefabricate e luminată ca la circ, iar
Amalia, în costum mulat, presărat cu paiete, traversează
grațios cerul halei plutind la trapez.
— Ești un băiat curajos, îmi spune ea
Autor: Editura Paralela 45
