Față de personajele din „Bilili”, de Andrei Crăciun, ale căror vieți spectaculoase ar putea constitui separat câte un subiect de roman, umanitatea din romanul Cristinei Ispas include personaje mai mult sau mai puțin obișnuite care ating un statut eroic, grație privirii îndrăgostite de viață a eroinei principale. Pe lângă personaje, sunt descrise cu rafinament și generozitate cadrul și elementele cadrului în care se desfășoară acțiunea („o comună prăfuită din sudul țării”), obiectele, gesturile, cuvintele, cărora li se alocă, de asemenea, o atenție considerabilă.

Nu am întâlnit de mult, în literatura feminină a ultimilor ani, atâtea detalii povestite cu finețe, într-o narațiune realistă la persoana I. O finețe a detaliilor care nici nu încarcă discursul, nici nu diminuează forța expunerii. Nu te plictisești, nu lași cartea din mână. Mai e un atu, anume că autoarea, cu o precizie de chirurg estetician, își adaptează limbajul, astfel încât textul să fie receptat în același fel ori relativ în același fel, de toate tipurile de cititori – lucru foarte greu de obținut, foarte sensibil, mai ales că autoarei îi și reușește, fără, în schimb, nicio stridență, niciun exces sau extravaganță.

Nici măcar în Eva nu găsim vreo ostentație, în ciuda vârstei la care face referire tema cărții, anume adolescența: viața în desfășurarea ei pare mai importantă ca orice. Vag intuim trăsături care țin de latura estetică a eroinei și care ar putea avea legătură cu viitoarea scriitoare Cristina Ispas. E vorba de secvența din partea a doua, numită „Cristi”, de la pagina 48, în care Eva își mărturisește pasiunea pentru observarea detaliilor:

„O singură dată, în toată copilăria noastră, fusesem și eu la bunica lui Moni acasă. Nu aveam niciun chef de nimic în ziua aia și, când auzisem că Moni urma să plece la bunică-sa, imediat m-am oferit să mă duc cu ea […] Pentru că mie îmi plăcea foarte mult să merg să vizitez case noi, pe care nu le știam, dar și să mă plimb prin sat…” În sfârșit, câteva rânduri mai încolo, privirea Evei e atrasă complet de interiorul casei bunicii lui Moni: „Pe pereți mai era un calendar mare, ortodox, cum avea și mamaie, cu un mic mănunchi de busuioc strecurat între sforile cu care era prins în cui un tablou vechi cu doi miri, probabil bunica lui Moni și bunicul, care acum era mort […] O întrebasem mai târziu pe Moni, pe care parcă o admiram un pic mai mult, despre tabloul ăla, dar nu scosesem nimic de la ea. Pe Moni nu o interesau câtuși de puțin lucrurile astea, poveștile trecute ale oamenilor. Nici măcar când era vorba de propria bunică. Dar mie mi se încinsese imaginația și mă gândeam că poate familia ei era de fapt de viță nobilă, ceea ce înseamnă că, dacă făceai cercetări, puteai descoperi tot felul de povești ciudate în trecutul ei […] M-am smuls din visare și m-am uitat mai bine în sacoșa cu care venise Moni, plină cu caise, în care Eugen nu ezitase să-și înfigă mâna. Și, dintr-o caisă în alta, ne-am pus la curent cu ce știa și Moni.”

Cam așa procedează și autoarea pe tot parcursul cărții. O dată i se încinge imaginația, o dată se smulge din visare, părăsind secvențele rând pe rând și pregătindu-se pentru următoarele. Rezultă un roman echilibrat, montat cu finețe, atent și firesc, romanul Evei, o adolescentă care își trăiește și înțelege viața în relație cu „ceilalți” – Edi, Cristi, Eugen, Adrian, Moni, dar și Claudia, Diana, Ada, Leo, bunicii și părinții, chiar și străbunicii.

Romanul se deschide într-un moment, se pare, de ruptură a relației – prilej de analiză rece pentru Eva –, în care Edi, prima iubire, devine fostul iubit. Un băiat deștept și atrăgător, „tipul artistului”, va spune mai târziu Eva, dar, „din păcate, liderul incontestabil al grupului, soarele în jurul căruia gravitam toți”. Care va să zică, avantajul lui Edi – deschiderea în relațiile cu ceilalți – constituie pentru Eva un dezavantaj, probabil și pentru că fata își dorește ca, la vârsta de cincisprezece ani, să iasă singură cu un băiat, or asta înseamnă că ar pretinde băiatului garanția unei mai mari apropieri față de ea, Eva. Și nu oricum, ci „cumva, mai oficial”, ni se spune. În timp ce Cristi, Adrian, chiar și Eugen mai târziu (acum se află doar în postura de prieten credincios) nu par a fi pentru Eva mai mult decât niște variante de avarie. Acestea fiind spuse, zilele de vacanță sunt numărate, discoteca se află la vreo patru kilometri de mers pe jos din sat și alți patru înapoi –, dar contează prea puțin, căci Eva va reface neobosit traseul, însoțită când de un băiat, când de altul, căutându-l, de fapt, pe cel care-i este sortit.

Luată prin surprindere de noile transformări ale propriului corp de adolescentă, cu care „nu prea știe ce să facă” și despre care nu prea are cu cine să se vorbească, Eva își percepe feminitatea în raport cu prietenele ei Moni și Clau, sau în raport cu propria mamă. Un pasaj superb, sincer și extrem de feminin, cu note când serioase, când copilăroase sau aproape comice, dar perfect echilibrat, găsim la paginile 35-39, în care, povestind ba de una, ba de alta, Eva ajunge să descrie relația cu mama sa. Extrag doar câteva fragmente, deși pasajul e mai lung și merită în întregime atenția noastră:

„Întotdeauna o privisem pe Claudia ca și cum era cu cel puțin un cap peste noi, adică peste mine și Moni, când venea vorba de atracția pe care o exercitam asupra băieților. Întotdeauna mi se păruse că era mai feminină. Sau poate chiar mai femeie. Poate din cauză că, multă vreme, până prin clasa a VIII-a, chiar fusese cu un cap mai înaltă decât noi două, înainte să se oprească și să începem noi să o depășim […]

În camera ei bună, unde mergeam de multe ori să ne pregătim pentru discotecă, mirosea întodeauna a parfum și a cosmetice și domnea o ușoară dezordine, care mi se părea mie tipic feminină. Nu semăna deloc cu camera unde mă pregăteam eu de obicei, unde mirosea întotdeauna a gutui, tei, mușețel și a tot felul de alte plante medicinale, pe care le întindea mamaie prin toată camera la uscat. Deși maică-mea era cea mai tânără dintre cele trei mame – Clau și Moni având, amândouă, și frați mai mari – și avea și cele mai drăguțe haine, dar și cele mai fine cosmetice, eu nu beneficiam nimic din toate astea. În primul rând, pentru că eram toată vara blocată la țară, pe unde maică-mea nu călca aproape niciodată. Abia dacă apărea o dată la două, trei săptămâni, și atunci doar pentru câteva ore, timp în care avea grijă să își spele părul cu apă de ploaie, să facă o scurtă plimbare până dincolo, la ai ei, și cam atât. Se prefăcea un pic că viața la țară e minunată, mușca cu poftă dintr-un măr sau roșie, fără să le mai taie și să le așeze frumos pe farfurie, cum făcea la oraș, își usca părul la soare, și cam atât. Ziceai că se născuse la Paris, și nu tot acolo, în satul ăla prăfuit și ars de soare.

Chiar și când îi spusesem, la un moment dat, că aș fi avut nevoie de un sutien nou, ne certaserăm, pentru că ea zicea că nu aveam nevoie, de fapt, deloc de sutien, că nici ea nu purtase până târziu, că avea niște sâni superbi și era păcat să și-i ascundă, și tot așa, cum făcea de obicei când eu îi ceream câte ceva.

Inclusiv când îi ceream sfaturi începea să vorbească despre ea însăși și discuția se termina fără nicio concluzie. Eu plecam exasperată și cam atât […]

De la un moment dat încolo, am renunțat să-i mai spun chestiile mele, doar că nici așa n-a fost bine. A început să-mi reproșeze că sunt tocsună ca taică-meu, să sunt închisă etc. Nu aveam de unde să știu că era începutul unui model care avea să se tot repete de-a lungul vieții mele. Pentru că, de câte ori maică-mea avea să aibă o opinie diferită de a mea, în legătură cu orice, avea să arunce imediat vina pe ceilalți din jur pentru caracterul meu imposibil. Mamaie, taică-meu, mătușă-mea, Edi, prietenele mele, toți aveau să fie, pe rând, responsabili pentru «tâmpeniile» din capul meu (reale sau închipuite de ea). Poate că doar așa reușea să mă iubească în continuare, considerându-mă coruptă de alții, dar încă inocentă și perfect aliată ei în adâncul meu. M-am întrebat adesea, mult mai târziu, dacă eram noi două prea diferite sau lumile noastre erau prea diferite. Singura concluzie însă la care am reușit să ajung a fost că maică-mea a suferit ea însăși foarte mult din cauza unei personalități scindate, pentru că și-a dorit mereu, cu la fel de multă ardoare și în același timp, să fie și o persoană originală, care iese din tipare, curajoasă și temerară, dar și o femeie care se încadrează perfect în normele bine și demult stabilite ale societății […]

Oricum, spre deosebire de maică-mea, care umbla gătită, rujată, parfumată, înălțată pe tocuri, cele două mame ale prietenelor mele umblau mereu îmbrăcate de casă, amețite de treburi.”

În sfârșit, într-o dimineață oarecare din partea a doua a cărții, cu aceeași finețe naratorială de care am vorbit înainte, se strecoară încet, subtil, însă de neevitat, moartea. E vorba mai întâi de moartea neclară a unei tinere dintr-o altă localitate, pe care nici Eva, nici prietenii ei n-o cunosc. Pe urmă, timpul se derulează înapoi, și Eva rememorează moartea lui George, de numai 7 ani. Iar peste doar câteva pagini – în care se consumă, desigur, multe emoții adolescentine – pleacă dintre cei vii bunicul din partea mamei.

Semnele maturizării devin evidente pentru întregul grup sau „gașcă”, cum spune Eva, dar viața continuă și ne sunt povestiți anii studenției, mai noile relații dintre membri grupului, pentru ca, în final, autoarea să ajungă într-un prezent în care ni se divulgă cine a fost, de fapt, sortitul Evei.

Am așteptat mult timp cartea Cristinei Ispas, vreau să spun am așteptat o astfel de carte, coaptă „la foc potrivit”, cum se folosește în limbajul gospodinelor. N-o lași din mână, dar nici nu epuizează, pentru că lectura ei „pică bine”. O carte cu gust.

 

Autor: Mia Matei