De ce și-a intitulat Autorul cartea „Bilili”? Personajul Bilili (n.b.- o tânără muziciană geneveză, având „în acte” numele de Marie-Louise Baud-Bovy) nu este prima dragoste a lui Panait (n.b. – Panait Istrati), care e personajul și principal, și central al cărții. Aflăm puțin mai târziu, peste câteva pagini ale romanului lui Andrei Crăciun, inspirat din viața lui Panait Istrati, că întâia mare dragoste a scriitorului brăilean cu origini grecești a fost Anna Munsch.

Dar pentru Bilili, da, Panait e prima dragoste, ne-o spune Autorul la început. O aflăm direct și de la Bilili, în primul capitol care îi poartă numele, în care ea, personajul, devine narator, tocmai pentru a credita iluzia ficțiunii romanești. Prin Bilili, ajungem la Panait. Ea e calea, procedeul narativ. Numai grație ei, Autorul a putut scrie carte, având ca temă prima dragoste. Pentru că, deocamdată, la primii pași prin universul romanesc al lui Andrei Crăciun, deocamdată numai pentru Bilili, dintre toate personajele, există o primă dragoste, și anume Panait.

Spun „deocamdată”, pentru că tema primei iubiri va molipsi, rând pe rând, toate celelalte personaje și, odată ce conflictul a fost anunțat – Panait se îndrăgostește brusc și irevocabil de Bilili, anunțându-și deîndată soția de catastrofala și deopotrivă miraculoasa întâmplare –, nimic nu mai e de făcut. Universul romanesc se însuflețește, personajele încep să circule prin orașele europene de „la sfârșitul anilor 20 ai secolului trecut, în mileniul al II-lea”, iar dialogurile dintre personaje și mărturisirile lor se aud din ce în ce mai bine…

„Nu știu ce și-a adăugat atunci Panait la privirea sa de șarpe și lup neîmblânzit, mă hipnotizase, mă vrăjise, mă purtase acolo unde nu știam că pot ajunge, trupul său avea gust de gutuie, iar când m-am trezit goală în patul răvășit, am știut că tocmai începuse restul vieții mele. Eram goală și mai ales eram singură în acel pat enorm, doar eu și rămășițele nopții. Panait dispăruse.”

Așa se termină primul capitol, cel al lui Bilili, personajul-cheie, acela care deschide toate ușile. Dar el rămâne un timp pe loc, în patul enorm al unei camere de hotel și acolo o vom lăsa pe Bilili preț de mai multe pagini, pentru că povestea se va derula mai departe, prin ochii celorlalte personaje – toate „principale” (va spune Autorul la un moment dat, în aceeași carte) –, care gravitează în jurul celui central, Panait.

De la el aflăm, de pildă (în capitolul imediat următor, „Panait”), că trimite o depeșă soției sale Anna, în care scrie: „Ți-am spus că va veni și ziua în care voi iubi două femei. A venit. Nu ne mai rămâne decât să fim înțelepți”, scrie el, amintind și că o prevenise cu mult timp în urmă, „încă din prima zi”: „Eu pot să iubesc mai multe femei deodată, sper că înțelegeți și nu vă deranjează și, când ziua va veni, vom fi înțelepți și vom putea trăi toți împreună, liberi și fericiți”.

Mai aflăm de la Panait amănunte despre felul în care cei doi s-au cunoscut – în compartimentul unui tren, în care călătorea de la Paris la Nisa –, pentru ca, în capitolul al III-lea („Anna”), aceasta din urmă să răspundă (nu ni se spune dacă personajele-narator comunică prin scrisori, nici nu e important, nici nu e timp; se renunță la rigoarea procedeelor narative obișnuite – Panait nu e, în niciun caz, un obișnuit, nici umanitatea de care se înconjoară –, ajunge doar că gândurile personajelor-naratori se succed într-un dialog) în maniera incoerentă a femeii rănite de deznodământul tragic, anticipat în zadar, pentru care în zadar se pregătise: „Căci sunt prea multe întrebările care n-au răspuns: dacă te voi ierta, dacă voi putea să trăiesc așa, împărțind iubirea, dacă tu mă vei putea ierta că n-am inima ta? E inima ta generoasă sau e doar bolnavă? Iar autorului acestei cărți – îi spun direct, fără introducere, fără ocolișuri, fără remușcări, fără regrete și fără speranțe: dacă într-adevăr trebuia să scrii o carte despre iubirea din inima lui mare, generoasă sau doar bolnavă, deși de ce ar trebui și cine îți dă dreptul acesta?, trebuia să scrii o carte despre mine, Anna Munsch.”

Adresarea Annei către Autor e un reproș adus creatorului ficțiunii. Acesta nu va întârzia mult timp, pentru a răspunde personajului revoltat de destinul său romanesc. Va întârzia doar preț de un capitol, cel al intervenției lui Bilili, aflată în camera de hotel („Bilili”, capitolul IV), unde tragedia sufletească e în toi: „Ai plecat, Panait, și eu am rămas singură într-o cameră de hotel, nu era prima oară când un bărbat mă părăsea așa, și, pesemne, nu avea să fie nici ultima oară. Așa va fi mereu, acesta vei fi tu, o absență?”

În Capitolul V (numit și el cu vocea celui care povestește, în cazul de față „Autorul”), Autorul îi răspunde Annei, oferind una dintre cele mai frumoase lecții de teorie literară, și anume expune personajelor sale (și cititorului) felul în care construiește un personaj literar: „Vezi tu, Anna, trebuie să mi te închipui, iar ca să mi te închipui, iau cu împrumut trăsăturile unor femei pe care le-am cunoscut cu adevărat pe pământ, în ceea ce atât de lesne, și de aceea greșit, numim realitate. Iau zâmbetul de la Fabia, o colegă de clasă din școala generală, iau tăcerile asurzitoare ale Octaviei, o domnișoară despre care voi mai vorbi, și mai iau și forța Larisei de a trece de la disperare la entuziasm […]

Și de fapt, nici Fabia, nici Octavia, nici Larisa n-au existat și pe ele a trebuit să le inventez din alte firimituri de realitate, iartă-mă, dar chipul tău e făcut din ochii pe care i-am văzut cândva la o cameristă din Saigon…”

Scriitorul Andrei Crăciun iese din culisele în care, îndeobște, locuiește Autorul, și își justifică în fața personajelor sale alegerile, procedeele, motivele pentru care le-a adus pe lumea aceasta crudă, nemiloasă, declarându-le, totodată, dragostea, ca și cum le-ar implora să rămână în ficțiune. Autorul devine personaj concomitent cu personajele sale, devine contemporan cu ele, în ciuda distanței dintre epoci. Și o va mai face de câteva ori, până la finalul romanului.

„Vezi tu, Anna, eu nu cred în personaje principale, și de aceea nici în personaje secundare, tu nu ești mai puțin importantă decât Bilili sau decât Panait însuși, eu cred că toți oamenii sunt egali în fața vieții, precum și în cărți, eu chiar cred asta, chiar dacă am avut multe de pătimit de pe urma credinței mele, ca primii creștini […] Ar fi trebuit să îl urmezi, Anna, și în paginile acestea chiar îl vei urma și poate că veți trăi toți câteva clipe frumoase, undeva în munți, departe, foarte departe de ceilalți oameni, fiindcă voi n-ați fost banali, voi n-ați fost simpli, voi n-ați fost ceilalți, Anna. Vezi, tu, Anna, Panait și-a scris singur povestea, ce să mai adaugi la ceea ce deja este literatură, fără să spargi oglinda, fără să deformezi și să fii nedrept? Vezi tu, Panait, ți-ai făcut deja viața literatură, iar altă alchimie mai importantă nici nu se află. Fără să ai alte averi în afara iubirii și a prieteniei, ai fost, totuși, cel mai bogat om din lume, și nu o singură dată.”

Toate capitolele ce urmează trimit, din acest punct, la biografia scriitorului Panait Istrati – copilăria, părinții, prietenii. Relația cu mama sa, Joița, căsătoria cu Janeta, văduva prietenului său din mișcarea socialistă, relația cu scriitorul nobelizat Romain Rolland, cu Josué Jéhouda, prietenia cu Nikos Kazantzakis, drumul la Moskova. O continuă fascinație, viața lui Panait Istrati este, pe bună dreptate, un subiect uriaș de roman.

Capitolul XV aparține Autorului. Regulile au fost, într-un final, stabilite de comun acord, și Autorul va intra bucuros în rând cu personajele sale, asumându-și propriul rol, alături de ceilalți. La reproșurile Annei și împins de la spate de Bilili, un personaj activ, povestește, în sfârșit, și prima sa dragoste, nu mai fericită decât a celorlalte personaje: „Octavia era atât de frumoasă, încât nici n-am văzut Turnul Chindiei, am privit-o numai și numai pe ea, iar pe drumul de întoarcere, când a ațipit, am putut să văd că era și mai frumoasă dormind. Mi-aș fi dat pe loc restul vieții să pot să o privesc dormind o noapte întreagă. Dar nu s-a întâmplat așa.”

Este prima dragoste și singura? Cu alte cuvinte, ce iubim pentru prima oară, cu desăvârșire, cu puritate, încredințați că totul va fi bine și se va derula așa cum ne închipuim acum, până la sfârșit și dincolo de el, această dragoste supraviețuiește în timp? Numeroase fragmente din cartea lui Andrei Crăciun, admirabile bijuterii, declarații de iubire în toată regula, merită atenția noastră, nu doar o analiză literară sau critică. Sunt declarații ale prietenului către prieten, ale fostei soții pentru actuala soție și invers, ale lui Panait pentru toată lumea și ale Autorului pentru Panait cu tot universul său, pe scurt, declarații în maniera pe care și-ar fi dorit-o eroul lui Andrei Crăciun, care credea într-o lume unde „vom putea trăi toți împreună, liberi și fericiți”.

Dar această lume nu garantează exclusivitatea, Autorul a înțeles-o și, alături de el, toate personajele care și-au povestit primele iubiri, mai mult sau mai puțin împlinite, excepția de la regulă făcând-o liberul de constrângeri Panait. Rămân cuvintele Annei, pe care le redăm a doua oară, într-un dialog închipuit dintre eroină și Autor: „Dacă într-adevăr trebuia să scrii o carte despre iubirea din inima lui mare, generoasă sau doar bolnavă, deși de ce ar trebui și cine îți dă dreptul acesta?, trebuia să scrii o carte despre mine, Anna Munsch”.

Replica Autorului este ea însăși o declarație de dragoste: „Mi-ar fi plăcut să te cheme Nora, să te pun să trăiești la țară, în Alsacia dumitale, să te plictisești și să crești găini, care să dea pui, cărora să le sucești capul cu o mișcare sigură și fără lacrimi, dar vezi tu, Anna, tu ai alt rol în povestea aceasta. Tu ești, de fapt, femeia pe care nu o mai poți avea, tu ești remușcarea, crede-mă, am aflat și de cei o mie de franci pe care Panait ți i-a trimis lunar în anii în care a fugit în lume cu Bilili, deși nu divorțase de tine, ba chiar tocmai de aceea.”

Majoritatea paginilor romanului „Bilili”, de Andrei Crăciun (Editura Paralela 45, 2022), merită o analiză aparte.

Autor: Mia Matei