Abia pe stradă, și tocmai pe la pagina 89, când zărește mașina lui, în care se află două siluete (una a băiatului, alta, probabil, a iubitei „oficiale”), eroina pricepe: relația de iubire în care credea, băiatul pe care îl dorea cu ardoare – toate astea existau doar în închipuire, erau o fantasmă. Realitatea pură se află chiar în fața ei, în mașina aceea, și e imposibil de negat, chiar și în jurnalul pe care-l ține.

Dar odată cu revenirile lui în scenă – ne aflăm în perioada premergătoare Crăciunului –, iluzia din nou prinde contur: „Până la urmă, contează că ne potrivim extraordinar de mult. Ne completăm, și asta e dragostea, o completare a propriei ființe, o prelungire pentru a putea atinge fericirea infinită. Nu mă credeți? N-ați trăit-o. Realitatea nu mai există.”

Valentina e o adolescentă îndrăgostită, care-și notează trăirile într-un jurnal. În acest timp, lucrează la un roman, așadar crede în destinul său scriitoricesc și se recunoaște „aproape în întregime” în „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade. De altfel, chiar de-a lungul propriului jurnal, autoarea nu-și ascunde intenția de a-și păstra iubitul mai mult pentru a scrie decât pentru a trăi o relație de iubire. Trecerea de la simplul jurnal la un jurnal literar, așadar momentul în care Valentina simte nevoia de a trece dintr-un spațiu intim, într-unul public, destinat unui posibil cititor, altul decât ea însăși, corespunde în text nevoii de autocenzură a cuvintelor (apar cuvinte tăiate și înlocuite, apoi, cu altele), impresii, trăiri. Autoarea jurnalului nu mai face o confesiune onestă a gândurilor, revărsate la întâmplare pe coala albă de hârtie, ci devine atentă la cum scrie.

În timp ce devine din ce în ce mai atentă la cum scrie și pe măsură ce-și analizează sentimentele în scris, apare încă o clarificare, venită tot din exterior. Suntem la pagina datată cu 29 decembrie 2001, pagină în care Valentina face un bilanț al anului care a trecut și se arată încă nehotărâtă în privința alegerii facultății:

„Nu mai știu la ce facultate să dau. M-am gândit că poate jurnalismul nu-i de mine. Eu îmi doresc ceva care să-mi ofere libertatea de a citi și a scrie cât mai mult, cum zice și tati. Mă gândeam la regie sau la filozofie, dar tati zice că regia nu e de mine și că să nu dau la filozofie, că nu am ce să fac cu ea apoi. El spune că cel mai bine pentru mine e să dau la Litere, dar în niciun caz nu vreau să mă fac profesoară, ca ei doi.”

Autoarea jurnalului ne sugerează, indirect, parafrazându-și tatăl, o intenție încă neverbalizată de ea însăși, aceea de a urma facultatea de Litere și de a deveni scriitoare.

Prima dragoste a Valentinei este, cu mici rezerve doar, literatura.

 

Autor: Mia Matei