Ce se întâmplă cu viața pe timp de război? Răspunsul e dezarmant în banalitatea lui elementară: merge înainte. Vitalul răzbește și în forme mutilate, iar anormalul își întemeiază o nouă ordine ce, nu după multă vreme, ia chipul familiarității, cu sâcâieli și bucurii, ca în orice realitate „normală”. E povestea lui Serghei Sergheici care, împreună cu „dușmanul său din copilărie”, rămâne singur într-un sat dezafectat din zona gri (teritoriu din estul țării, la granița incertă dintre forțele ucrainene și cele separatiste) și devine astfel „locuitor al războiului”.
În locul ăsta pustiit, cu cele trei străzi brăzdate din loc în loc de craterele proiectilelor și case goale pe ale căror uși scrie cu vopsea neagră „Proprietarii trăiesc” – un avertisment, o promisiune de reîntoarcere –, timpul începe să curgă altfel. Prezentul se subțiază și se topește în proiecții fie ale trecutului (rememorări, reverii, comparații), fie ale unui soi de viitor în care se amestecă teamă și speranță: „Deocamdată satul lor avusese noroc! Ei, da, biserica fusese bombardată, dar oricum nu locuia nimeni în ea […]. Ei, și mai căzuseră vreo două proiectile, dar numai unul făcuse pagube. Dar așa, totul e în ordine! Satul lor e aproape întreg! Numai bine să te întorci și să trăiești sănătos!”
Orele și zilele își pierd relieful, iar în absența structurilor social-economice obișnuite ale unei comunități, ritmul existenței îl dau mai degrabă ciclurile naturii – e beznă sau lumină, cărbuni în godin sau raze de soare, hibernarea sau dezmorțirea albinelor. Pe fundalul unei liniști dense, parcă „turnată în fontă” și străbătută de ecourile și trepidațiile bombardamentelor, natura în mersul ei neîntrerupt oferă o ancoră: „Ei, iar la primăvară totul o să se schimbe, natura se va trezi, păsările o să cânte mai tare decât tunurile. Pentru că păsările o să cânte mai aproape, iar tunurile o să rămână acolo, departe. Și doar uneori, nu se știe de ce, poate la beție sau poate că fiind adormiți, artileriștii o să scape cumva, din întâmplare, vreo două proiectile spre satul lor. O dată pe lună, nu mai mult. Și aceste proiectile o să cadă acolo unde nu e nimic viu.”
Prima jumătate a romanului e o construcție mai degrabă statică, ce urmărește însă țintit și alert derularea acestei vieți compuse din gesturi mici și reflecții lapidare, în care singurătatea lui Sergheici – personaj zgârcit la vorbă și pragmatic în simțire, dar în sens inocent, nu cinic – capătă forma limpede a supraviețuirii. Umorul sumbru, frust, exprimat în cuvinte puține, e și el, de-a lungul întregului roman, un mod de a îmblânzi absurdul și tragedia: „Și ce e la voi acolo, în Ucraina? întrebă. Slănină e pentru toți?” sau „La 9 trebuie să ieși în intersecție, turui ea dintr-o răsuflare. L-au omorât în Donbass pe Vitka Samoilenko, o să-l întâmpinăm! / Cum să-l întâmpinăm, dacă l-au omorât?”
Citiți textul integral pe igloo.ro
Autor: Iuliana Dumitru, Diana Badea
