𝐂𝐚𝐧𝐯𝐞𝐫𝐬𝐚𝐭̊𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞, de 𝑵𝒂𝒕𝒂𝒔𝒉𝒂 𝑳𝒖𝒏𝒏

 

„𝑊ℎ𝑒𝑛 𝐿𝑜𝑣𝑒 𝐺𝑜𝑒𝑠 𝑊𝑟𝑜𝑛𝑔, 𝑁𝑜𝑡ℎ𝑖𝑛𝑔 𝐺𝑜𝑒𝑠 𝑅𝑖𝑔ℎ𝑡”, cânta Marilyn Monroe cândva și lucrurile stau la fel și astăzi, o confirmă specialiștii: în absența iubirii, sufletul și mintea ne joacă feste și nimic altceva nu ne poate face bine.

Într-o lume plină de agitație, de provocări și de informații dintre care cu greu le mai putem alege pe cele care să ne fie cu adevărat de folos, cărțile rămân încă niște faruri care ne pot ghida către o înțelegere mai profundă a vieții și sentimentelor noastre.

O astfel de carte vă propun să explorăm astăzi. Un tablou vibrant al iubirii în multitudinea ei de nuanțe, o incursiune care poate aduce o schimbare profundă în viața oricărui cititor.

„Suntem încurajați să învățăm despre economie, gramatică și geografie, dar nu să aflăm câte ceva despre dragoste. Mi se pare ciudat să avem atâtea așteptări în privința iubirii și totuși să dedicăm atât de puțin timp înțelegerii ei.”

„În aparență, ceea ce ne dorim și ceea ce avem nevoie să primim în iubire sunt lucruri diferite. Dar am descoperit că întrebările noastre personale își au rădăcinile adesea în alte trei întrebări mai vaste:

Cum găsim dragostea?

Cum o păstrăm?

Cum supraviețuim când o pierdem?”

Acestea sunt întrebările la care autoarea a căutat răspunsuri, apelând la scriitori, terapeuți și experți cărora le-a cerut să vorbească despre modul cum au înțeles și au experimentat ei iubirea.

Una dintre concluziile la care a ajuns autoarea în urma acestui demers îndrăzneț (care a durat patru ani) este că dacă iubirea ne este definită greșit la începutul vieții, dacă nu ne este explicat clar de unde trebuie să pornim și unde trebuie să ajungem, n-o să știm niciodată ce căutăm, o să bâjbâim toată viața după ceva nedefinit, după un sentiment pe care, chiar și atunci când îl vom trăi, nu-l vom recunoaște. Și de aceea nu ne va umple golul și dorul după iubire.

Printre experții chestionați a fost și autorul britanic 𝐀𝐥𝐚𝐢𝐧 𝐝𝐞 𝐁𝐚𝐭𝐭𝐚𝐧. Deși în discuție era iubirea, el a vorbit, surprinzător, despre psihologia singurătății:

„Capacitatea de a spune «Pot trăi singur!» este, în mod ciudat, una dintre cele mai importante garanții că în viitor vei avea parte de fericire cu altcineva.” [
] „Psihologia singurătății este interesantă pentru că poate fi resimțită ca fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, în funcție de povestea pe care ți-o spui. Dacă ești singur într-o seară de luni, de exemplu, nu te simți prost din cauza asta. Te gândești că ai avut o zi grea la serviciu, că urmează o săptămână lungă și că vei petrece câteva momente doar cu tine. În timp ce, dacă ești singur într-o seară de sâmbătă, e posibil să te întrebi: «Ce-i în neregulă cu mine? Toți ceilalți au o viață de cuplu minunată.»“

La întrebarea dacă există mai multe moduri de a iubi și de a fi iubit, în afara unei relații de cuplu, scriitoarea britanică 𝐀𝐲𝐢𝐬𝐡𝐚 𝐌𝐚𝐥𝐢𝐀 a răspuns: „Da, am găsit dragostea în prietenie, în muncă și în credința mea. [
] Credința a modelat felul în care văd eu iubirea, deoarece mi-a deplasat atenția de la mine ca ființă singulară, la alți oameni. Mi-a arătat că sensul vieții vine din bunătatea și compasiunea pe care le arăți față de ceilalți și, de asemenea, dintr-o acceptare profundă și împăcată, ce îți permite să privești atât dezastrul, cât și reușita cu aceeași seninătate.” 

𝐒𝐮𝐬𝐢𝐞 𝐎𝐫𝐛𝐚𝐜𝐡 este psihanalistă, psihoterapeută, scriitoare, activist social. Ea afirmă că „există foarte multe tipuri diferite de iubire – pentru prieteni, pentru copii, pentru alte generații din familia extinsă, pentru partenerul de cuplu, pentru profesie, pentru gătit sau alte hobbyuri. Mi-aș dori să fi știut cât de vast e acest cuvânt, cât de acoperitor e, în câte feluri poate fi interpretat și câte binecuvântări cotidiene își pot oferi oamenii unii altora.” 

𝐏𝐡𝐢𝐥𝐢𝐩𝐩𝐚 𝐏𝐞𝐫𝐫𝐲, psihoterapeut: „Să punem dragostea de cuplu mai presus de orice și să excludem astfel agape (dragostea caritabilă pentru străini sau pentru Dumnezeu), philia (o legătură de prietenie) și storge (dragostea dintre părinți și copii) nu ne ajută la nimic. Avem nevoie de mai mult decât dragostea de cuplu, pentru că aceasta poate fi orientată prea mult către interiorul relației, lăsându-ne fără alte forme de conectare.” 

Așadar, vorbim despre iubire și între prieteni, iar scriitoarea 𝐂𝐚𝐧𝐝𝐢𝐜𝐞 𝐂𝐚𝐫𝐭𝐲-𝐖𝐢𝐥𝐥𝐢𝐚𝐊𝐬 spune că „prietenii autentici sunt capabili să transceandă orice nivel de perfecționism, negare sau evitare pe care tu îl etalezi. Prietenii te vor iubi pentru ceea ce ești, nu doar pentru că le oferi ceva.”

Jurnalista 𝐃𝐚𝐥𝐥𝐲 𝐀𝐥𝐝𝐞𝐫𝐭𝐚𝐧 vine cu completarea: „în prietenie trebuie să accepți că cealaltă persoană nu-i responsabilă pentru tine. [
] Odată cu distanța care se instalează, este necesar să renunți la versiunea mai veche a acelei prietenii.”

Cu alte cuvinte, oamenii evoluează, iar iubirea lor trebuie să se adapteze. Nu poți impune prieteniei să păstreze aceeași dinamică, s-o silești să rămână constantă, nu te poți împotrivi schimbării doar pentru că tu consideri această constanță un succes.

Dar, oare, de „bucata de hârtie” care să legitimeze o relație mai este azi nevoie? Cât de importantă este ea? Pentru unii e foarte importantă, pentru alții deloc, e de părere editoarea 𝐒𝐚𝐫𝐚𝐡 𝐇𝐞𝐩𝐚𝐥𝐚. Ceea ce este esențial e de unde pleci în relație și unde vrei să ajungi. Sănătos e să pleci de la hotărârea că vei persevera, că nu vei fugi când va fi greu sau rău, că îți vei respecta angajamentul față de celălalt. Nu ai garanția că va funcționa, dar trebuie să fii dispus să încerci.

”Iubirea de cuplu poate fi o experiență incredibil de importantă și transformatoare, însă este numai una dintre multele experiențe importante și transformatoare.” [
] „Trebuie să vezi frumusețea și complexitatea din numeroasele straturi și versiuni ale cuiva, apoi să le accepți pe toate și să le pui în evidență. Asta include să-l asculți atunci când se plânge că-l doare spatele! [
] Trebuie nu doar să mă împac cu imperfecțiunile celuilalt, ci să le și prețuiesc. Să le percep ca și cum ar fi „o poezie stranie“. (𝐇𝐞𝐚𝐭𝐡𝐞𝐫 𝐇𝐚𝐯𝐫𝐢𝐥𝐞𝐬𝐀𝐲, eseistă, umoristă.)

Din dialogul cu celebra psihoterapeută belgiano-americană 𝐄𝐬𝐭𝐞𝐫 𝐏𝐞𝐫𝐞𝐥, despre așteptările pe care ni le punem în iubire, reiese că ne considerăm unici, de neînlocuit și indispensabili, iar atunci când mărețul edificiu al iubirii ne este dărâmat de infidelitate, „este corect să ne așteptăm ca stima de sine să ne fie cam julită.”

Totuși, așa cum spunea autorul britanic 𝐋𝐞𝐊𝐧 𝐒𝐢𝐬𝐬𝐚𝐲, „experiențele noastre sunt poduri, nu prăpăstii, oricât de dureroase ar fi.”, iar cu această abordare putem traversa orice eveniment dureros, continuându-ne viața.

𝐄𝐬𝐭𝐞𝐫 𝐏𝐞𝐫𝐞𝐥 mai punctează câteva aspecte care mi se par importante.

Primul: Ne-am pierdut comunitatea, avem tot mai puține persoane apropiate în jurul nostru (pentru care să contăm și care să conteze pentru noi), de aceea trădările în dragoste ajung să ne destabilizeze, să năruiască întregul nostru univers.

Al doilea: „suficient de bun“ nu mai e în vogă, acum totul se rezumă la «cel mai bun»“. În zilele noastre fericirea nu mai este un țel, ci a devenit o obligație. Trebuie să fii fericit cu orice chip. Iar în numele fericirii proprii oamenii își chestionează constant relația/căsnicia și se întreabă dacă nu cumva pot găsi pe altcineva mai bun. Cu o astfel de abordare este doar o chestiune de timp până relația se destramă, cred.

Al treilea: „La origini, iubirea nu-i un substantiv care denotă o stare de spirit. Este infinitivul lung al unui verb, deci implică o acțiune: demonstrație, ritual, exercițiu, comunicare, exprimare. Iubirea îți șlefuiește abilitatea de a-ți asuma răspunderea pentru propriul comportament. Iar responsabilitatea înseamnă libertate.”

Cum vă sună afirmația „Treaba unei mame este să fie acolo pentru a fi părăsită.“? Psihanalista 𝐀𝐧𝐧𝐚 𝐅𝐫𝐞𝐮𝐝 spune că dacă ai făcut o treabă bună ca părinte, copiii cresc, devin ei înșiși, după care te părăsesc pentru a-și clădi o dragoste nouă și o viață nouă. A ne iubi copiii nu înseamnă a-i proteja de lume, ci a le modela curajul și a-i ajuta să fie independenți încât să exploreze lumea singuri. Iubirea (𝒔𝒕𝒐𝒓𝒈𝒆) își schimbă dinamica deci, iar noi trebuie să ne adaptăm.

Cartea abordează o mulțime de alte aspecte legate de iubire, de nuanțe surprinzătoare ale ei. V-ați gândit vreodată, de pildă, că a vorbi despre moarte este un act de iubire? Actorul și producătorul britanic 𝐆𝐫𝐞𝐠 𝐖𝐢𝐬𝐞 crede că „e necesar să purtăm conversații dificile, pentru că toată lumea de pe această planetă va muri. [
] Avem nevoie să fim un pic mai maturi în această privință. [
] În pierdere, dacă cineva a murit, să nu-i trimiți flori partenerului său – trimite-i un amărât de pui gătit.”

Iar dacă peste zi i-ai scris partenerului și el nu ți-a răspuns, citeaz-o pe autoarea transgender 𝐉𝐮𝐧𝐚 𝐃𝐚𝐰𝐬𝐚𝐧: „nimeni nu este prea ocupat pentru a răspunde la un nenorocit de mesaj!” 😆

Natasha Lunn își încheie astfel conversațiile despre iubire:

„Speranța mea este ca, în ultimele săptămâni ale vieții mele, să pot privi înapoi știind că am recunoscut dragostea atunci când am întâlnit-o. Să-mi amintesc că am simțit dragostea părinților ca un soare cald pe piele sau că iubirea conjugală a fost ca un duet. Sper că îmi voi aminti că dragostea nu-i ceva mărunt. Că iubirea ne face să ne pese și că ne conectează cu lumea. Că iubirea e o căutare, o promisiune, un cămin. Este forța creatoare ce ne mână spre celălalt, că este însoțită de cești de ceai și tandrețe, umor și iertare. Că este universul pe care îl creăm din adevăruri, împreună cu o altă persoană. [
] Sper ca în ultima mea zi pe pământ să mă uit în urmă la toate acestea și să-mi spun: „Iubirea este uimitoare, întreaga viață este uimitoare. Cât de recunoscătoare sunt, nu doar pentru că am cunoscut iubirea, ci și pentru că am înțeles cât de importantă este și i-am dat atenție!”

Speranța mea este ca fiecare dintre cei care vor citi cartea să poată spune la fel.

Autor: Arcadia Solum