Când eram copii, anul 2000 reprezenta o bornă foarte importantă pentru noi, copii crescuți într-un regim comunist foarte dur: ori nu ajungeam noi să trăim până atunci, ori dacă ajungeam era pentru a ne întâlni cu extratereștrii. Era și un cântec foarte des fredonat, care exact așa începea, „Noi în anul 2000…”. Au trecut anii și anii 2000 au venit, i-am trăit fiecare după cum a putut, dar nu ne-am întâlnit cu extratereștrii, cel mult am învățat să ne uităm în oglindă și să înțelegem că dușman mai mare decât propriul eu nu există. Copiii comunismului au crescut, și-au întemeiat familii, iar copiii lor sunt generația 2000. O generație prinsă între „ce-a fost și n-ar fi trebuit să fie” și „ce va fi, undeva, cândva”. O generație a derutei paroxistice, care n-a mai crescut cu cheia de gât, în schimb s-a încărcat cu toate fricile și angoasele părinților, asumându-și de multe ori eșecurile acestora ca și cum ar fi fost ale lor. O generație care încercat cam tot ce se putea din punct de vedere experiențial, dar și emoțional; după aceea a urmat generația emo, dar despre ea altădată.

„Poate că am totuși un înger care nu mă lasă să mă simt ultimul om de pe pământ. Mă întorc în bancă și îi zâmbesc Melindei. Fața ei e rotundă și pladiă ca luna, ochii îi strălucesc de emoție ca-n animeuri. Îi povestesc despre Arturo Bandini și Holden Caulfield, noii mei prieteni, ceva mai inteligenți decât Onbladon și Cheloo. Melinda mă invit la ceai, facem schimb de cărți și de impresii de lectură. Stăm pe canapea, ne uităm la bibelourile din bibliotecă ș, o faună cu elanul vital înghețat. Pudoarea e la cote mari. Nu știu ce să fac. O mângâi pe braț. Ea se smucește și agață măsuța de cafea cu piciorul, răstoarnă farfuria cu sandvișuri. Melinda mă invită la ceai. Stăm pe canapea, nu îndrăznim să ne uităm unul la celălalt, camera e prea mică. Nu știu ce să fac, îi iau mâna într-a mea. E foarte rece și tremură. O sărut. E mai palidă decât de obicei. Vorbesc despre cărți, mă concentrez foarte tare pe acțiunea din ele.” (p. 17)

Citiți textul complet pe bookhub

Poză: Diana Geacăr

Autor: Jovi Ene