Pentru eroii povestirilor din volumul „Ceaikovski la walkman”, al lui Andrei Dósa, iubirile de început nu au chiar gustul fericirii.

Primele două povestiri îl au în centru pe Andrei, care pare că duce mai mult o luptă cu obiectul îndrăgostirii sale, despre care nu știe mai nimic. Adolescentul ajunge să experimenteze bucuria și liniștea mai degrabă în afara relației de iubire decât în interiorul ei, după ce traversează un fel de ridicare de la pământ la cer și invers. O ardere, un chin sufletesc, la capătul căreia, cel care contemplă cenușa, rămășițele iubirii, e tot protagonistul:

„Ce an a fost! Unele chestii ar trebui notate. Aproape că ar merita să țin un jurnal. Mă rog, doar unul ca Andrei s-ar putea gândi la modul serios la așa ceva. E băiat bun, dar la unele chestii e naiv rău. Cum să-ți placă, frate, de Maria? Mândră nevoie mare și instabilă la cap. Plus trecutul ei dubios […] Și nici pe ceilalți nu-i înțeleg de ce se dau în vânt după câte una din clasă. O treime-s de la țară, o treime-s niște prefăcute cu nasul pe sus, iar celelalte-s tocilare.” (pagina 33)

Peste numai câteva paragrafe, situația virează brusc și iată-l pe protagonist, călătorind spre o tabără de șah, la Valea Doftanei, unde e chemat de profesorul său, Dominte. Recent eliberat de tensiunea mistuitoare a iubirii pentru Maria, eroul e gata să se arunce într-o alta, și mai mistuitoare, și mai lipsită de viitor, în orice caz diferită de tot ce întâlnise până atunci:

„De câteva ori, privirea lui binevoitoare o atinge în treacăt și pe Amalia. Sunt pe fază. Îmi imaginez că ni se substituie privirile. Atunci aș putea s-o admir fără ocolișuri […]

Aleg să fiu spiritual. Le poruncesc membrelor să fie relaxate. Lipsa de experiență îmi ține pieptul în chingi. Dominte râde, e cea mai nasoală talpa gâștei pe care am văzut-o la un om. Amalia chicotește. Vederea profilului ei mă eliberează”.

Când flirtul se declanșează, protagonistul nu mai poate fi oprit să iubească. E, până la urmă, un bărbat în devenire. Cât despre Amalia, știm la fel de puține despre ea, cum știm și despre Maria, și anume că „vipia roșie”, de care Andrei e atras irezistibil, e o femeie atrăgătoare, pasională și experimentată.

Oricum ar fi, Amalia îl conduce într-o aventură care, în mintea adolescentului, trebuie să se realizeze prin împreunarea dintre bărbat și femeie și, pe cât se poate, într-un cadru romantic – o pajiște înverzită, sub un măr, acolo unde va avea loc apropierea dintre cei doi:

„Ne lăsăm încălțările pe mal și ne afundăm în iarba înaltă. O las să o ia înainte. Spicele coapte ale ierbii mi se lovesc de coapse. Îmi vine să mă arunc pe ea, să rupem iarba sub noi, totul în jur să miroasă a seve. Ajungem curând sub un măr sălbatic. Amalia se așază. Mă așez lângă ea. Ne întindem amândoi picioarele și ne lăsăm pe spate, sprijinindu-ne în coate.” (pagina 45)

Ce-i reușește autorului Andrei Dósa, față de autorii romanelor anterioare din aceeași colecție, e, pe de o parte, erotismul acesta extrem de vizual, poetic și cast, al romanticului incurabil, pe de altă parte, autoironia personajului principal, care survine, de regulă, după ce experiențele sunt consumate și eroul remarcă detașat, cu uimirea unuia care parcă nici n-ar fi fost de față, că ele sunt, totodată, și ratate.

Respins în două rânduri de Amalia, căreia-i declară dorința de a face dragoste, Andrei e urmărit obsesiv de imaginea femeii dorite, până într-o zi, când o zărește așteptându-și soțul în mașina parcată:

„Ah, vipia roșie, lăsată de capul ei în mașină, cu buzele ca otrava. Asta e ultima mea șansă. Mă apropii, ocolesc mașina, ajung în dreptul portierei din față și bat în geam. Amalia tresare și întoarce capul. Îi zâmbesc. Pe fața ei apare o expresie greu de definit. Ceva între surpriză, enervare și scârbă. Își întoarce privirea către parbriz și mă ignoră. Mai bat o dată în geam. Nimic. Bat cu pumnul. Nimic. Turația maximă a mașinilor infernale. Dispar într-un hău de flăcări și urlete distorsionate.” (pagina 62)

Andrei își continuă viața încercând să se vindece de suferința provocată de iubirea neîmplinită. Moartea bunicii sale și un vis prevestitor vin ca niște semne ale răului, care tinde să se strecoare în inima tânără, neexperimentată, a unui adolescent care se pregătește să devină adult și care va hotărî, în final, să nu mai iubească niciodată.

Chiar dacă au destine diferite, adolescenții din povestirile ce urmează au în comun aceeași vulnerabilitate în fața răului, aceeași predispoziție pentru eșec, neîmplinire și dezamăgire. Lumea primei iubiri din romanul lui Andrei Dósa se reprezintă în legătură cu tema păcatului originar, al necunoașterii binelui și răului, al îndepărtării și neascultării de Dumnezeu.

Autor: Mia Matei