Editorul întreabă, scriitorul răspunde. 𝐂𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐆𝐞𝐥𝐮 𝐃𝐢𝐚𝐜𝐨𝐧𝐮, 𝐞𝐥𝐞𝐯 𝐝𝐞 𝐥𝐢𝐜𝐞𝐮, 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐦𝐩𝐨𝐫𝐚𝐧𝐚̆?!

Editorul întreabă, scriitorul răspunde

𝐂𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐆𝐞𝐥𝐮 𝐃𝐢𝐚𝐜𝐨𝐧𝐮, 𝐞𝐥𝐞𝐯 𝐝𝐞 𝐥𝐢𝐜𝐞𝐮, 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐦𝐩𝐨𝐫𝐚𝐧𝐚̆?!

𝑰̂𝒎𝒊 𝒑𝒍𝒂𝒄𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒈𝒍𝒖𝒎𝒆𝒔𝒄 𝒖𝒏𝒆𝒐𝒓𝒊 𝒔̦𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒔𝒑𝒖𝒏 𝒄𝒂̆ 𝒏-𝒂𝒎 𝒎𝒂𝒊 𝒅𝒂𝒕 𝒅𝒆 𝒂𝒕𝒂̂𝒕𝒂 𝒗𝒓𝒆𝒎𝒆 𝒑𝒆 𝒍𝒂 𝒔̦𝒄𝒐𝒂𝒍𝒂̆, 𝒊̂𝒏𝒄𝒂̂𝒕 𝒏𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒔𝒊𝒈𝒖𝒓 𝒅𝒂𝒄𝒂̆ 𝒂𝒎 𝒔̦𝒊 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒑𝒆 𝒂𝒄𝒐𝒍𝒐 𝒗𝒓𝒆𝒐𝒅𝒂𝒕𝒂̆. 𝑳𝒂̆𝒔𝒂̂𝒏𝒅 𝒊̂𝒏𝒔𝒂̆ 𝒈𝒍𝒖𝒎𝒂 𝒍𝒂 𝒐 𝒑𝒂𝒓𝒕𝒆, 𝒄𝒓𝒆𝒅 𝒄𝒂̆ 𝒓𝒂̆𝒔𝒑𝒖𝒏𝒔𝒖𝒍 𝒄𝒐𝒓𝒆𝒄𝒕 𝒂𝒓 𝒇𝒊 𝒄𝒂̆, 𝒊̂𝒏 𝒑𝒆𝒓𝒊𝒐𝒂𝒅𝒂 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗𝒂̆, 𝒂𝒅𝒊𝒄𝒂̆ 𝒂𝒄𝒖𝒎 𝒎𝒂𝒊 𝒃𝒊𝒏𝒆 𝒅𝒆 40 𝒅𝒆 𝒂𝒏𝒊, 𝒓𝒆𝒍𝒂𝒕̦𝒊𝒂 𝒎𝒆𝒂 𝒄𝒖 𝒍𝒊𝒕𝒆𝒓𝒂𝒕𝒖𝒓𝒂 𝒂 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒖𝒏𝒂 𝒅𝒆 𝒍𝒐𝒗𝒆-𝒉𝒂𝒕𝒆.

Nu este o laudă de sine, ci doar o constatare bazată pe realitate. Am fost privit ca un elev bun la învățătură. Profesorii aveau aerul că ar trebui să mă străduiesc mai mult, fiindcă pot mai mult. Eu, însă, dacă luam câteva note bune, nu mai învățam, mă bucuram de timpul liber, pentru că nu-mi plăceau deloc temele de acasă. Erau o prelungire inutilă a orelor de școală, unde în general eram foarte atent să prind materia predată și să nu mai fiu nevoit să învăț acasă. Într-un cuvânt, n-am fost un tocilar.

Problema cu literatura română era, pe de o parte, legată de faptul că mustea de ideologie – nu-mi dădeam prea bine seama de asta, în sensul că nu aveam aceeași idee pe care o am astăzi despre ce înseamnă de fapt ideologia –, iar pe de altă parte, profesorii pe care i-am avut nu erau prea prietenoși. Nu discutau realmente cu noi, ne impuneau unele teme și gata, trebuia să ne supunem, ca niște elevi pe plantație, dreptul la opțiune nu exista.

În clasele a noua și a zecea, am avut o profesoară, doamna Dreșma, care, pe lângă faptul că părea contemporană cu Maiorescu (ar fi fost bine să și conștientizeze treaba asta și să ne predea inclusiv din marele cărturar), venea cu niște idei foarte bizare despre ce înseamnă literatura. Probabil că dormise cu cronicarii moldoveni sub pernă în toți anii îndelungați în care a predat, fiindcă ni-i prezenta ca pe niște culmi ale literaturii universale. Așa m-am îndepărtat de Miron Costin, Ion Neculce și Grigore Ureche, pe care îi vedeam mai degrabă ca pe niște istorici de seamă și nicidecum ca pe niște autori de literatură.

O relație contondentă am avut și cu Dimitrie Cantemir, al cărui limbaj (este valabil și pentru cronicarii moldoveni) mi se părea de neînțeles. Sigur că eram un copil rebel, care trecuse de ceva vreme prin scriitori precum Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens etc. și nu înțelegeam de ce trebuia să fac un asemenea excurs în istoria literaturii, din moment ce îmi doream foarte mult să merg înainte, să cunosc autori importanți, inclusiv dintre cei care ne erau contemporani. Să rămân împotmolit în paradigma Ion Budai-Deleanu (mă credeți sau nu, n-am citit Țiganiada până la capăt nici până în ziua de azi). Mai degrabă mi s-au părut interesanți autori precum Ioan Slavici, Costache Negruzzi și îndeosebi Nicolae Filimon.

Sigur că am recurs urgent la lecturi facultative, lucru care nu m-a ajutat foarte mult la obținerea unor note bune, dimpotrivă. În primele clase de liceu eram total defazat față de programă. I-am citit pasionat pe Liviu Rebreanu și pe Camil Petrescu (au picat anul ăsta la bacalaureat), mai puțin pe Sadoveanu, ale cărui cărți „mari” le citisem încă din școala generală.

Nu mi-au plăcut scriitorii monumentalizați – și aici dau vina pe profesori, că ni i-au băgat pe gât până la saturație –, precum Eminescu sau Caragiale. Poate părea greu de crezut, dar îl vedeam ca pe un scriitor mult mai mare pe Mateiu Caragiale, dar în fine, vorba poetului, nici asta nu mi-a ajutat la nimic.

Poezia a avut un loc aparte în preferințele mele, dar nici aici nu mă sincronizam cu ceea ce ni se impunea de la centru, deși trio-ul B (Blaga-Bacovia-Barbu) intra în canon. Eminescu era peste tot, plus aparatul de propagandă Andrițoiu, Utan, Cazimir, Cassian și așa mai departe. Îmi amintesc că, într-un trimestru din clasa a 11-a, am studiat exclusiv poezia, iar alegerea mea la o teză a fost… Adrian Păunescu, deși dintre contemporani îmi plăceau Sorescu și, firește, Nichita Stănescu. L-am ales pe Păunescu dintr-un motiv bizar: mă atașasem foarte tare de Nicolae Bălcescu, datorită piesei de teatru „Bălcescu” (de Camil Petrescu ). Îl citeam febril pe Camil în anii ăia, devoram tot ce-mi pica în mână, iar printre poeziile din programă se număra „Bălcescu la gurile Dunării” de Adrian Păunescu. Am comentat cu atâta patos acest poem în teza respective, încât am luat o notă foarte bună.

Mă mai fascina atunci Alexandru Ivasiuc, însă nu pentru romanul „Păsările” (titlu pe seama căruia făceam glume cu tentă licețioasă), ci pentru cărțile lui tari, „Vestibul”, „Cunoaștere de noapte” sau „Interval”.

Citeam mult în perioada aia și nu-mi dau seama când găseam timp, fiindcă în majoritatea timpului eram ori pe ștrand, ori la cinematograf, ori prin cartier cu prietenii. Lecturile mele erau destul de haotice, însă, când îmi plăcea un autor, voiam să-i citesc toată opera și nu mă interesa ce ordine veneau de la centru. De asta am și fost un elev versatil la literatură: dacă nu stăpâneam un subiect, făceam piruete comparative, mă mai inspiram din manual. (La lucrări, proful din treapta a II-a de liceu, domnul Nistor, ne lăsa cu cărțile pe masa, fiindcă avea convingerea că fără să fi citit cartea nu puteam răspunde la întrebări, ceea ce în cazul meu era fals. Divagam și înfloream răspunsurile încât îl făceam să creadă că, de fapt, știu foarte bine ce spun. Și ieșeam întotdeauna bine. În prima treaptă de liceu, însă, lucrurile nu au stat așa. Eram total dezinteresat de literatură ca obiect. Mă interesa literatura doar ca studiu individual, citeam ce voiam și nu-mi pierdeam timpul cu așa-ziși autori pentru care nu aveam niciun interes.

Mania mea de a citi operele autorilor care-mi plăceau m-a ajutat foarte mult la bacalaureat, fiindcă ni s-a dat să scriem un eseu despre opera literară a unui autor studiat în toți anii de liceu. Mi-a fost relativ ușor să scriu eseul despre opera lui Camil Petrescu. Mai greu mi-a fost să fac comentariul la poezia lui Octavian Goga, un poet care nu-l avea, deloc la inimă și pe care nici în ziua de azi nu-l am.

Pe Nichita Stănescu cel adevărat l-am cunoscut mai târziu deși, în afară de celebrele grupaje ideologice din „Un pământ numit România”, eram atras de poezia lui. Doar că nu s-a creat acel declic. Absorbit de Blaga și de Bacovia, am hotărât că Nichita mai poate aștepta. Poate a fost mai bine așa. Mi-era mai degrabă apropiat Marin Sorescu, deși mă cam enerva poemul ăla cu „Eminescu n-a existat”.

O relație de love-hate am avut și cu Marin Preda. Primul volum din „Moromeții” mi s-a părut genial la vremea aceea (eram în clasa a noua, parcă), însă într-a 11-a a venit volumul al doilea care l-a dat jos rapid de pe postamentul pe care îl urcasem, unde a rămas, însă, multă vreme, Camil Petrescu. Dacă au fost alegeri bune sau proaste, habar nu am. Uneori îi recitesc pe cei pomeniți aici (în afară de Utan, Andrițoiu & comp), însă poeți ca Bacovia, Labiș (mai puțin poemele lui incandescent comuniste) sau Blaga îmi spun mereu mai mult decât atunci. L-am lăsat deliberat la urmă pe Arghezi, care, din nou, ne-a fost predat într-o paradigmă complet greșită. Mult timp nu m-am putut apropia de el, iar în conflictul pe care l-a avut cu Ion Barbu l-am ales, firește, pe autorul „Jocului secund”. De ce? Din motive evidente, nu?

Despre microromanul ,,𝑩𝒂̆𝒊𝒆𝒕̦𝒊𝒊 𝒏-𝒂𝒖 𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒑𝒍𝒂̂𝒏𝒈𝒂̆”

La un an de la ieșirea în lume, la Bookfest 2022, a colecției ,,𝗣𝗿𝗶𝗺𝗮 𝗱𝗿𝗮𝗴𝗼𝘀𝘁𝗲”, 𝗽𝗿𝗶𝗺𝗮 𝗰𝗼𝗹𝗲𝗰ț𝗶𝗲 𝗱𝗲 𝗹𝗶𝘁𝗲𝗿𝗮𝘁𝘂𝗿ă 𝗿𝗼𝗺â𝗻ă 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗲𝗺𝗽𝗼𝗿𝗮𝗻ă 𝗱𝗲𝗱𝗶𝗰𝗮𝘁ă 𝗽𝘂𝗯𝗹𝗶𝗰𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗬𝗔, am bucuria să anunț lansarea unui nou microroman, ,,𝗕ă𝗶𝗲ț𝗶𝗶 𝗻-𝗮𝘂 𝘃𝗼𝗶𝗲 𝘀ă 𝗽𝗹â𝗻𝗴ă”, 𝗱𝗲 𝗚𝗲𝗹𝘂 𝗗𝗶𝗮𝗰𝗼𝗻𝘂.
𝐂𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐬̦𝐚𝐩𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞, ,,𝑩𝒂̆𝒊𝒆𝒕̦𝒊𝒊 𝒏-𝒂𝒖 𝒗𝒐𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒑𝒍𝒂̂𝒏𝒈𝒂̆”, spune povestea unui adolesent din Ferentari care își caută Marea Dragoste într-un București marginal, în care se trăiește după niște legi violente și extrem de dure. Personajul principal se confruntă dureros cu schimbările specifice maturizării fizice, atunci când corpul îi devine o sursă insațiabilă de pofte și dorințe, cărora nu le poate face față.
Provocatoare și foarte directă, cartea lui Gelu Diaconu are toate șansele să fie un bun început pentru dezbateri pe teme incomode, dar mereu actuale: sexualitate, morală și construirea identității personale într-un context urban controversat, plin și de oportunități, dar și de pericole.

𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐆𝐞𝐥𝐮 𝐃𝐢𝐚𝐜𝐨𝐧𝐮

𝐆𝐞𝐥𝐮 𝐃𝐢𝐚𝐜𝐨𝐧𝐮 (𝐧.𝟏𝟗𝟔𝟐, 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐢) 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐞𝐭, 𝐩𝐫𝐨𝐳𝐚𝐭𝐨𝐫 𝐬̦𝐢 𝐣𝐮𝐫𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥.
Debutează în proză cu povestirea Fabian (Marineasa, 2006) A mai publicat șase cărți de poezie și două de proză. Poezie: Antipoeme (Vinea, 2008), nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opus Primum, pentru debut în poezie. Resurse interioare (2012), blues (2013), Resurse umane (2016), mother (2018), Ziua în care a murit John Lennon (2019), Tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin (2022). Proză: Sebastian (2018), roman care obține premiul „Cartea discretă a anului 2018” din partea Asociației Române a Creatorilor Culturali și Artiștilor (ARCCA) și intră pe lista scurtă la Festival du Premier Roman, care se desfășoară anual la Chambéry. Kaulas (2022) Administrează site-ul cultural www.omiedesemne.ro, care a primit în 2021 Premiul „Promotorul cultural al anului” la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”. Realizează podcastului „Biblioteca lui Gelu”, în colaborare cu Dan-Andrei Deaconu și Mihai Deaconu.

Autor: Editura Paralela 45