Ucraineanul Andrei Kurkov afirma în mai 2022, în cadrul „World Voices Festival”, organizat de PEN America: „I write in Russian. I am not a Russian writer… Literature is dead in Russia… Russians, during the past twenty years, agreed to be left without any kind of freedom, to be censored, and it was done voluntarily”. („Scriu în rusă. Nu sunt un scriitor rus… Literatura este moartă în Rusia… Rușii, în ultimii douăzeci de ani, au acceptat să li se ia orice fel de libertate, să fie cenzurați, și totul cu acordul lor.”)

O spune, iată, cel mai bun scriitor ucrainean, și cum să nu-i dai dreptate când cenzura în Rusia zilelor noastre nu mai este învăluită în perdele de fum înșelătoare, nu mai este manevrată prin lașe jocuri de oglinzi, ci ni se arată în adevăratele sale dimensiuni monstruoase, aberante?

Deocamdată, consecințele sunt suportate de poporul ucrainean, căruia i se neagă dreptul la existență. Și cu toate acestea, Kurkov scrie în rusă, sfidându-i astfel pe invadatori. Și scrie despre omul obișnuit, omul banal, a cărui viață i-a fost furată în zgomot de proiectile, rachete și gloanțe. Și aici mă refer în special la romanul „Albinele gri”, un soi de road novel, apărut în 2018, tradus și la noi de Antoaneta Olteanu, la Editura Paralela 45. Protagonistul, Serghei Sergheici, străbate, împreună cu albinele sale, o Ucraină măcinată de război, cea de după anexarea Crimeei din 2014 și de dinainte de cangrenarea întregului teritoriu ucrainean.

Să începem, însă, cu începutul. Serghei Sergheici, apicultor, fost inspector de protecția muncii în mine, trăiește într-un mic sat din regiunea Donețk, Mala Starohradivka, un sat cu doar trei străzi, Lenin, Șevcenko și Miciurin. În satul aflat în zona numită „gri”, zonă disputată de loialiști și separatiști, dar neaparținând încă niciunora, trăiesc doar doi oameni: protagonistul nostru, Serghei Sergheici și prietenul, dar și dușmanul său din copilărie, Pașka. Pe Serghei Sergheici îl preocupă soarta albinelor sale și visează la vremurile de dinainte de conflict, când albinele puteau să culeagă libere polenul din câmpiile dimprejurul satului, câmpii acum minate. În schimb, pe Pașka îl interesează doar supraviețuirea proprie. Și cam atât. Conviețuirea celor doi este una, prin urmare, doar de conjunctură. Pașka, de exemplu, nu înțelege nevoia lui Serghei de a îngropa, dacă nu în pământ, încă înghețat, măcar în zăpadă, cadavrul unui soldat părăsit de-ai săi în livada din spatele casei lui Serghei. Pentru Pașka asta înseamnă doar a-ți risca viața în mod inutil. Pentru Serghei, gestul nu este doar unul creștinesc sau de bun-simț, ci și o sfidare a absurdului și a cruzimii războiului. Așa cum va afla mai târziu Serghei Sergheici, acel soldat necunoscut urma să aducă bomboane unor copii, care încă-l așteptau, neștiind că acesta a fost împușcat în spatele unei case din Mala Starohradivka. Bomboanele, găsite în rucascul soldatului, vor fi lăsate totuși copiilor de Serghei.

 

Citiți textul integral pe Literomania.ro

foto Raul Popescu

Autor: Raul Popescu