La o scurtă trecere în revistă a producției literare din ultimii ani, se poate observa fără probleme faptul că peisajul prozei scurte autohtone s-a mai revigorat puțin, după o lungă perioadă de stagnare, în care romanul a acaparat fără drept de apel atenția cititorilor. E foarte interesant cum, statistic vorbind, la o scurtă inventariere a volumelor de autor, s-ar zice că o bună parte din cărțile de povestiri publicate mai recent sunt semnate tocmai de… autoare, într-atât încât se poate vorbi, fără rețineri de niciun fel, de un come-back în forță al scriiturii feminine pe spațiu restrâns, o revanșă, aproape, după mult timp în care proza scurtă echivala, în linii mari, cu o experiență mai degrabă masculină (antologiile coordonate de Marius Chivu de câțiva ani încoace se situează undeva la mijloc, cu un oarecare echilibru al sexelor).

Și mai interesant e că între volumele astea, o pondere semnificativă e aceea a debuturilor, multe dintre ele cel puțin notabile (Elena Vlădăreanu, August, Simona Goșu, Fragil, Ramona Gabăr, Stații, Mihaela Buruiană, Pe cine iubești mai mult, Adiana Jderu, Spații mici, Dorica Boltașu, Într-o dimineață, devreme etc., lista e mai lungă de-atât și are doar un caracter exemplificativ). Ceea ce duce la concluzia că proza scurtă scrisă de femei, cu tot entuziasmul din jurul ei din ultimii ani, e un fenomen organic, care își manifestă acum prezența poate mai puternic decât oricând. În orice caz, unul care vorbește foarte concret despre felul în care arată societatea de azi, cu toate provocările ei gender-related și nu numai.

Așa încât antologia pe care o propune Cristina Ispas – deocamdată aflată la primul volum –, nu e, până la urmă, decât o continuare firescă a unei nevoi tot mai pronunțate, o împlinire a ei, adică; altfel spus, era o chestiune de timp până să apară o antologie doar a lor, așa cum foarte nimerit o numește Victor Cobuz în postfața lui atentă pe care o dedică Retroversiunilor. Volumul, apărut anul ăsta la Editura Paralela 45, adună un număr de autoare cel puțin relevante pentru literatura ultimilor ani (din sfera prozei, mai ales, dar nu numai, căci există, printre ele, și câteva cazuri de poete „convertite” la proză), de la Ștefania Mihalache, Simona Sora, Elena Vlădăreanu și Diana Geacăr, la Maria Orban, Simona Goșu și Raluca Nagy (selecția numelor e pur aleatorie, fără să implice vreun criteriu valoric). În orice caz, nici urmă de pretenții ideologice aici, așa cum s-ar putea bănui imediat de către un ochi cârcotaș; Retroversiuni e, mai degrabă, asta: un spațiu de întâlnire al unor voci extrem de diferite, un hub de creație extrem de divers și care atacă o serie de problematici ale feminității (căci da, despre ele e vorba) esențiale, care își cereau un spațiu comun, în care să poată să comunice & să se conecteze reciproc. Cu riscurile de rigoare, aș zice că avem de-a face, de fapt, aproape c-un caz de post-feminism aici, pentru că eforturile autoarelor merg mai mult în direcția semnalizării lipsurilor discursului feminist cu care suntem obișnuiți, prin firescul cu care recuperează și disecă niște spații afectiv-emoționale altfel ușor pretabile pentru manifeste vocale de tot felul.

Retroversiuni e, deci, o poveste despre cum ficțiunea poate topi, prin mecanismele ei interne mai mult sau mai puțin subtile, viața & nuanțele ei infinite, așa cum se văd din diferite perspective (mamă, bunică, fiică, soție, iubită, vecină, fată în procesul de a deveni femeie etc., le veți găsi pe toate aici) și despre felul în care toate breșele astea de realitate resemnatizează o suită de identități cel puțin familiare pentru cititori, indiferent de sex/ orientare etc. O panoramă a intimității de primă mână, în orice caz, care pune pe masă cam toate aspectele importante cu privire la ce înseamnă să fii femeie astăzi. Una cu atât mai importantă prin polifonia vocilor care își spun povestea aici și care punctează tot atâtea filtre empatice: mama divorțată care încearcă să aibă și o viață personală după despărțire, rămasă cu un copil în grijă / soția care încearcă să își țină laolaltă familia deteriorată de un accident medical / femeia care își dorește un trai mai bun ajunsă la vârsta a doua și precaritatea de care se înconjoară visul ei (material) / tânăra absolventă care trăiește într-un bloc de nefamiliști în Moldova, care se confruntă cu o sarcină surpriză / femeia-medic ieșită din gardă, care își pune sub lupă trăirile & ceea ce reprezintă fericirea pentru ea, pe fondul tensiunilor profesionale / imigranta reîntoarsă pentru scurt timp acasă, unde își confruntă lumea veche din care a plecat spre un Occident mai prosper / femeia din mahala și consecințele lipsei educației și a unui sistem de îngrijire corespunzător / mama proaspătă și lupta cu depresia postnatală care atacă lent, dar sigur / bunica care își crește nepoata și conflictul constant pe care îl are cu cealaltă fată / femeia care răzbește prin provocările (profesionale, dar nu numai) anilor ’70-80 / adolescenta îndrăgostită și naivă care se căsătorește de conveniență cu primarul satului / femeia însărcinată care așteaptă să nască, după ce și-a depășit termenul, „terorizată” de mama ei și paralizată de propriile frici cu privire la noua viață care va să vină etc. Fără să insist pe rezumatul povestirilor, sau temele lor comune (o face același Victor Cobuz suficient de bine în textul lui), șirul de mai sus e doar o selecție din poveștile pe care le adună volumul ăsta, cred, suficient de cuprinzătoare pentru a sublinia că antologia are marele merit de a da un evantai de aspecte ale feminității și, pornind de la ea, al marginalității și perifericului, al zonelor mai puțin evidente din noi, dar bine înrădăcinate și care ne catalizează traiectoriile.

La un nivel stilistic, lucrurile sunt, din nou, destul de dinamice; textele antologiei evoluează pe un grid care se întinde de la narațiunea pură, fără sofisticării de construcție, care mizează mai degrabă pe componenta orală, populară, a evenimentelor descrise (Diana Iepure, Etajul șapte al unui cămin de nefamiliști, Corina Sabău, Lili pleacă din Dănceni, Ruxandra Burcescu, Takotsuho et.), la cea care prizează o oarecare știință, ori artă a scriiturii, una care se consumă cu o atenție la detalii și un ochi pentru mișcările interne ale textului, în orice caz, cu un alt ritm al construcției (Ionelia Cristea, Ce mai face doamna doctor, Raluca Nagy, Povestea vieții mele ș.a.). Din punctul ăsta de vedere, antologia e și un punct bun de plecare pentru o serie de observații mai generale cu privire la cum se scrie azi o proză, ce o definește, care îi sunt resorturile și un prim pas pentru descoperirea unor nume din proza contemporană.

Indiferent de cum sunt scrise, însă, textele propun, până la urmă, un exercițiu de umanitate & generozitate, vorbesc despre felul în care funcționăm azi, ca oameni, în general, și ca femei, în particular, despre fragilitatea și temerile cu care feminitatea se confruntă într-o societate educată prea puțin în direcția protejării ei, acest echilibru precar, niciodată atins, totuși, dar mereu de dorit, pe care majoritatea dintre protagonistele din Retroversiuni îl caută. Cred că asta e, de fapt, marea temă a antologiei, tensiunea asta a controlului și a recalibrării intime, indiferent de background, educație sau circumstanțe, cu care se confruntă toate protagonistele povestirilor. În lumina asta, ele schițează un tablou extrem de viu și palpabil al libertății personale și a poeziei bittersweet care gravitează în jurul ideii ăsteia, în primul rând din perspectiva femeii, cu rolurile ei multiple, pe care le-am văzut deja, dar și dincolo de ele, ca oameni supuși provocărilor de tot soiul.

Retroversiuni este, în orice caz, ca un cocktail îndrăzneț și rafinat (iar coperta îi rezumă foarte fidel spiritul ăsta): un puzzle narativ deloc facil, care scoate în față uneori lucruri & idei considerate tabu, sau mai puțin discutate, discutate cu jumătate de gură sau pe la spate. Tocmai de-asta, e un pariu câștigat, un proiect curajos și diferit, absolut necesar într-o lume normală (whatever that means).

 

*articolul este ilustrat o fotografie din arhiva Andreei Pop.

 

Autor: Andreea Pop