Cunoaştem, de-a lungul istoriei, multe personalităţi remarcabile, inclusiv scriitori celebri, care au avut nişte relaţii de prietenie speciale cu animalele. Excentrici sau nu, dar, cu siguranţă, deosebit de creativi, scriitorii au avut în preajma lor tot felul de vietăţi, unele dintre ele devenind, ulterior, personaje fascinante, nu mai puțin celebre decât proprietarii lor. Printre animalele de companie ale scriitorilor se numpră corbi, manguste, pisici, câini, maimuțe, homari, crocodili etc.

Virginia Woolf, de exemplu, consideră câinii adevărate simboluri al confortului casnic. Anton Pavlovici Cehov adora teckelii. A avut doi și i-a numit în cinstea celor mai populare medicamente ale vremii: Brom și Chinina. Cehov a mai avut și o mangustă, suvenir adus de pe insula Ceilon. Vladimir Nabokov, și el un mare iubitor de câini, afirma că teckelul lui, Box al Doilea, un urmaș direct al câinilor lui Cehov, Brom și Chinina, era sigurul lucru care îl lega de literatura rusă. Există o legendă că poetul simbolist Gérard de Nerval avea un homar pe care-l lua cu el la plimbare, într-o lesă albastră de mătase, afirmând că homarul e un minunat prieten, nu latră, nu mușcă și, atunci când e nevoie, poate păstra un secret. Charles Dickens ținea un corb ciudat, poreclit Grip, devenit personaj celebru nu doar în propria operă, ci și prototip în poemul nu mai puţin celebru al lui Edgar Allan Poe. Alexandr Kuprin, pe lângă câini, mai avea o maimuță, Maria Ivanovna. Se discută mult despre pisicile lui Hemingway, cele cu șase degete la o lăbuță. În casa Memorială Ernest Hemingway din Florida Keys locuiesc și astăzi peste 50 de pisici cu câte șase degete la fiecare lăbuță, toate descentente dintr-o pisică albă, preferata scriitorului. Și Mark Twain a fost mereu înconjurat de o mulțime de pisici, pe care scriitorul le numea cu nume ciudate, unele greu de pronunțat (Apollinaris, Beelzebub, Blatherskite, Buffalo Bill, Satan, Sin, Sour Mash, Tammany, Zoroaster etc.). E arhicunoscută fascinația pentru pisici a lui T.S.Eliot, care le-a dedicat o serie poeme. Maiakovski îi aducea iubitei sale, Lilia Birk, de peste hotare, ceea ce îi cerea capricioasa lui muză: parfumuri, lenjerie, câte un ,,forduleț”. Odată Maiakovski i-a adus de la Paris, printre altele, un buldog francez, de care s-a atașat mai mult el, acel buldog fiindu-i alături până în ultima lui zi de viață. Pentru Iosif Brodsky, mare amator de pisici, pisica era un animal totemic, scriitorul recunoscând, la un moment dat, că și-ar dori să devină motan. Lista poate continua, bineînțeles.

Să vedem care sunt animalele de companie preferate au scriitorii nostri.

Un interviu cu Ștefania Mihalache 

 

  1. Vă rog să ne vorbiți despre prima amintire din copilărie în care apare un animal domestic/un animal de companie.

Eu nu am avut voie să am animal de companie acasă. Nici nu se putea concepe așa

ceva, așa că nici nu mi-am formulat dorința, nu am lăsat-o să se înfiripe. Animalele erau creaturile de afară, cele pe care le aveau oamenii care stăteau „la curte” sau, și mai bine, la țară, și, cumva, mi se transmisese ideea că animalele domestice sunt utilitare. În ograda clasică, din desenele din cărțile pentru copii și din poveștile copiilor din vecini care aveau „țară”, păsările (rațe, gâște, curcani) erau pentru consum, câinii pentru pază, iar pisicile ca să prindă șoareci.

 

Eu nu aveam bunici la țară, mi-am cunoscut o singură bunică, iar aceasta se mutase de la țară la oraș înainte să mă nasc eu. Deși aveau curte în oraș, mătușa și bunica mea nu aveau niciun animal. Pare ca doriseră să se elibereze de toate grijile vieții de la țară. Totuși, nașa mea, avea un câine, pe Bill, un pudel gri cu părul mereu în ochi, pe care îl ținea în bucătărie. Asta a fost primul element care a „scuturat” puțin schema mea de percepție legată de animale: Bill nu stătea în curte, deci nu avea cum s-o păzească. De câte ori mergeam la nașa mea, mă bucuram să-l întâlnesc pe Bill. Mă așezam pe un soi de canapea, iar el se urca lângă mine, și așa, mângâindu-l continuu puteam să stau oricât în preajma adulților care-și derulau conversațiile. Știu însă că ai mei mă sfătuiau mereu să mă feresc de câini, că pot să mă muște, și, în general, să mă feresc de animalele de pe stradă că pot să îmi dea diverse boli. Multă vreme am fost reticentă să iau contact cu animalele, le mângâiam cu teamă (mi-era mai teamă de boli decât de mușcături), iar dacă se întâmpla și să mă lingă, atunci chiar trebuia să mă spăl pe mâini.

Cam în aceeași perioadă, o altă mătușă de-ale mele, care stătea tot la oraș și tot „la curte”, îl avea pe Gil, o corcitură de talie mică, cu picioare scurte și robuste, coadă stufoasă și o expresie care-l făcea să pară că râde mereu. La fel îi era și mersul, voios, pas de defilare.

Gil avea misiunea să păzească proprietatea, dar era bine tratat și iubit. Cu el m-am jucat mai mult decât cu Bil, dar mi-a trezit, de la un punct încolo ceva reticențe: prea se freca tot timpul de piciorul meu. Aceeași mătușă o avea și pe pisica Rebecca, o tărcată destul de mare, cu ochii aproape galbeni. Rebecca a făcut mai multe rânduri de pui, dar întâmplarea face că nu m-am întâlnit cu niciunul dintre ei. Mai știu însă că o căutam mereu pe sub canapea, unde se ascundea bineînțeles de mine, și o forțam să iasă și să stea să o iubesc. Eram mereu prevenită că s-ar putea să mă zgârie. Animalele din copilăria meu au fost mereu animalele altora. Și niciodată nu aș fi putut să am unul pentru că noi nu aveam șoareci și nici nevoie de pază.

 

  • Ce întâmplări neobișnuite/mistice/amuzante/curioase, legate de animalele dumneavoastră de companie aveți?

În momentul de față sunt fericita stăpână a unei cățelușe, pe nume Ava, un – bănuim

noi – metis de pinscher, și sclava a doi motani tomberonezi din tată-n fiu, Popsy – alb cu negru plus o pată pe nas – și Kookie ­– portocaliu. Raporturile de putere sunt mai mult imaginare, cred că, de fapt, trăim, oameni și animale, într-o democrație. E drept, animalele nu au drept de vot, dar când ești sătul și ți-e bine parcă nu prea îți arde de politică, deci nu a sesizat încă nimeni lipsa acestui drept fundamental.

Popsy s-a materializat în casa noastră (pe atunci, acum aproape șapte ani, un apartament de două camere din cartierul Titan) și a fost rodul unui impuls. Toate animalele din casă au venit în urma nestăpânirii mele. Într-o dimineața de august ca oricare alta, care, bineînțeles nu prevestea nimic în afară de caniculă, am văzut pe facebook, la Cătălin Sturza, o poză cu doi pisicei care priveau din balcon în sufragerie și păreau tare dornici să fie lăsați înăuntru, dar înăuntru erau doi câini. Copiii mei, în vârstă de doi ani și jumătate, respectiv patru ani și patru luni, se jucau pe covor în living, lângă mine. M-am uitat la ei, m-am mai uitat o dată la pisici și m-am trezit vorbind: „Ce ziceți, nu vreți voi o pisicuță?” Două ore mai târziu, eu lipăiam prin caniculă, cu doi copii mici de mână, prin zona Aurel Vlaicu (reamintesc, plecasem din Titan) să luăm pisicul de la prietena lui Cătălin. Ceea ce am și făcut, refăcând tot drumul înapoi, tot prin caniculă, cu doi copii și un pisic în cutie. Cu metrou și pe urmă vreo 15-20 de minute pe jos, pentru că eu nu conduc. Pe drum îi pusesem și numele. Adică i-l schimbasem. Din Ahile în Popsy, pentru că ai mei copii erau prea mici, nu înțelegeau cum e cu Ahile, iar Popsy fiindcă fusese găsit de cuplul Sturza într-un sac legat la gură, într-un câmp de maci. Deci, ar fi trebuit să fie Poppy, dar am zis să mai introduc un „s” pentru că, mi se pare mie, pisicile reacționează mereu la acest sunet. Când am ajuns cu el acasă, am sunat, ne-a deschis Mircea, soț și tată, iar eu i-am întins senină cutia și i-am spus: „El e Popsy”. S-a uitat înăuntru, s-a uitat la noi, a oftat și s-a dat din cadrul ușii să intrăm. Cam aceasta este procedura „admiterii” unui membru fără drept de vot în familia noastră democratică.

Ava a venit cam pe aceeași cale, în urma unui complot pus de mine la cale în timp ce eram într-o vacanță în Grecia și țineam legătura cu salvatorii ei pe Whatsapp. Impulsul însă a fost ciudat. Până atunci mă considerasem o „cat person”, numai că, de la un timp, mi se păruse brusc că încep să „înțeleg” câinii (într-un cu totul alt fel decât experiențele cu Bil și Gil) și am început să simt nevoia de a avea un câine lângă mine. De fapt, aveam să aflu că nu știam nimic despre ce înseamnă să ai câine, eu crezusem că e ca un fel de pisică pe care trebuie să o plimbi. Ava era o cățelușă de trei luni când am luat-o, și nu (prea) știa să facă afară. Iar eu nu știam cum se educă un câine. Mircea știa dar, pentru că eu mersesem până în pânzele albe să o iau pe Ava, m-a lăsat o vreme să mă lovesc cum trebuie de problemă.    Într-un final s-a implicat și am crescut împreună și acest al treilea copil.

Am povestit procedurile de „admitere” pentru că ele sunt, în sine, întâmplări și curioase și uneori și amuzante, fiind puse la cale de un adult în care locuiește un copil care n-a avut animale. Ilustrator ar fi și acest moment: am avut o pisicuță pe care am salvat-o pe pe stradă, am dus-o la veterinar și am ținut-o acasă până la adopție. Când a venit momentul, eram cu lacrimi în ochi și eu și Antonia (9 ani), iar eu nu voiam sub nicio formă să las pisica să plece. Antonia și-a șters lacrimile și s-a uitat la mine cu seriozitate: „Mami, dar știi că nu putem s-o ținem”.

În privința întâmplărilor care le au ca protagoniste exclusiv pe creaturile blănoase, există una cu un anumit grad de inexplicabil. Motanii noștri dresc foarte mult să evadeze. Avem plase la geamuri, suntem mereu atenți când deschidem ușa de la intrare în casă sau pe cea de la mica terasă dinspre bucătărie. Aceasta, de altfel, este și ruta preferată: odată ajunși pe terasă, sar pe acoperișul casei vecine și ies din rasa privirii noastre. Când se întâmplă asta, rar, e drept, ieșim pe terasă cu conserve de ton, pliculețe și altele din acest arsenal și îi chemăm. Nu vin. Decât când vor ei, de obicei după ce pe noi ne părăsesc speranțele, iar eu deja vizualizez afișele cu moacele lor lipite pe stâlpi. La începutul verii, fiind plecați câteva zile, am rugat o prietenă să treacă pe la noi, să hrănească animalele. Ceea ce a și făcut, iar când am venit, motanii ne-au întâmpinat la ușă cu tors, mieunat, frecat de picioare. Când am intrat în bucătărie, am înlemnit: ușa de la terasă era larg deschisă. Era așa de mai bine de 24 de ore. Motanii nici nu se sinchiseau. Ce am învățat eu de la ei: nu e amuzant să pleci, dacă nu te caută nimeni.

  • Ce poate învăța un stăpân de la animalele sale? 

Ce altceva am mai învățat de la ele: nimic nu te încălzește mai bine toamna și iarna

decât un corp blănos etanș lipit de tine. Și să mă întind și să mă relaxez și să intru în reverie, de parcă aș sta pe covor într-o pată de soare. Și să mă bucur de parcă aș avea o coadă scurtă, din care pot să dau oricât, că nu se rupe. Și să mârâi de mulțumire. Și că bătaia unei inimi auzită într-un piept blănos poate să compenseze multe de pe vremea când nu aveam șoareci și nici nevoie de pază.

  • Dacă ar fi posibilă o asemenea transformare, ce animal v-ați dori să fiți? 

Dacă aș putea să mă transform, desigur că pisică aș vrea să fiu. Dar să mă înțeleg binecu câinele.

 

 

 

 

Autor: Diana Iepure