Nu există cultură națională fără cărți scrise de scriitori români, în limba română. I-aș compara pe cei care se încăpățânează să facă asta în România zilelor noastre cu medicii care își injectau singuri vaccinul descoperit, ca să-i salveze, după, și pe alți compatrioți. Dacă rămâneau ei înșiși în viață, bineînțeles. Ce părere aveți despre festivitățile organizate de Ziua Culturii Naționale?

Atunci când tinerii aud de Ziua Culturii Naționale fie se sperie, fie o iau în derâdere, fie, de cele mai multe ori, rămân indiferenți. Ce credeți? E oportun să avem o zi a culturii naționale? Dacă da, cum ar trebui să fie marcată?

Scriem toți în limba în care am crescut. Unii ne exilăm, alții rămânem până la sfârșit legați de rădăcinile noastre. Scriitorii români care scriu cărți în limba română nu sunt mai eroici decât scriitorii bulgari care scriu cărți în limba bulgară sau kurzii care scriu în limba kurdă sau finlandezii sau kârgâzii.

Toți conținem, vorba poetului, multitudini. Limba în care am crescut e parte fundamentală din devenirea noastră și se cuvine onorată, desigur. Mereu am crezut că limba română e mult, mult mai frumoasă decât o vorbim noi, e mai frumoasă chiar și decât literatura care se scrie în ea.

Cred că încă nu merităm limba română și adevăratul eroism, dacă există unul, este să încercăm până reușim să o merităm.

Limba în care ai crescut este sau ar trebui să fie sfântă și e dureros să o vezi batjocorită de atâția oameni fără discernământ. Pentru mine, asta e problema de fond a culturii române: mutilarea limbii române.

b) Eu nu sunt un tip festiv. Nu sărbătoresc niciodată nimic. Ocolesc din principiu toate festivitățile și prefer singurătatea. Singurătatea e ca acele păpuși de lemn cu nume rusesc. Într-o singurătate găsești altă singurătate și în aceea o altă singurătate și tot așa, până la singurătatea cea mai mică, singurătatea cea mai intimă și, chiar și acolo, se mai află o singurătate despre care e mai bine să nu mai povestim.

Așadar, eu nu am participat, nu particip și nu voi participa niciodată la o sărbătorire a zilei culturii naționale, fie ea românească sau franceză. Dar pot să înțeleg această nevoie. E profund umană, e nevoia de a aparține. Știu că e de la mine și mă îndur așa. Căci eu, dimpotrivă, nu vreau să aparțin, vreau să fiu în afara cercului, dar înțeleg bine și nevoia palestinienilor, și a turcilor, și a israelienilor, și a chinezilor de a-și onora trecutul. Pentru mine cel mai frumos omagiu adus culturii române ar fi, cum ziceam, să nu mai măcelărim limba română și să ieșim din spiritul tribal, de haită sau de gașcă, spiritul de troc mărunt, balcanic în care ne prefacem că ne jucăm de-a cultura la noi, în Băicoiul galaxiei.

c) Nu știu unde sunt tinerii și ce fac. Cred că la ora asta sunt pe TikTok și se uită la Tzancă Uraganu și, vorba înțelepților filosofi bulgari, ce este este, ce nu este – asta este.

Dar poate greșesc, poate sunt în bibliotecă și citesc poezii sentimentale și deocheate de Andrei Crăciun, habar n-am. Ar trebui să ne spună ei.

Și n-am nimic contra domnului Uraganu și înțeleg nevoia tinerilor de a fi conformi, de a fi pe linie, dincolo de fațada revoltei. Și tinerii au în general o dorință bolșevică de a nu ieși din rând. Acum e vremea domnului Uraganu, a trecut chiar și vremea domnului Vijelie. Astea sunt datele. Sunt în minoritate cei care ascultă Enescu. Timpul culturii înalte, timpul elitiștilor s-a terminat și nu pot spune că nu regret. O regret, căci am intrat în civilizația spectacolului, ca să folosesc un titlu de Llosa. E o epocă deja aproape postculturală.

Ni se pare că înaintăm, dar eu cred că ne tot întoarcem de unde am venit. Că sărbătorim sau nu ziua culturii naționale, mâine se va asculta oricum urmașul domnului Uraganu, post-Uraganul.

Cât despre literatură, găsesc ierarhiile profund trucate, viciate de cercul strâmt românesc. Oricum, cine are discernământ va înțelege, iar cine nu – va merge cu turma și va aplauda ca să fie în rândul lumii și va înjura tot așa. Undeva vom merge noi, ca-n Moromeții, că mergem la serbare sau în prăpastie – fiecare după cum îl duce capul și norocul.

d) Cum ziceam, eu nu sărbătoresc, dar asta nu mă împiedică să văd. Văd. Și ce văd e o ciorbă lungă, aceeași gargară de clișee, aceeași anchilozare în secolul XIX. Școala românească a rămas în secolul XIX și tot acolo sunt și sărbătorile noastre publice. O zi a culturii naționale trebuie să avem și, cum-necum, ea va fi marcată. Dar cultură vom avea cu adevărat abia când fiecare zi va conta, când vom vorbi limba română corect și nu vom mai ridica nula la putere, căci tot nulă rămâne până la urmă. Îmi pare rău de săracul Eminescu. A avut și o viață grea și nici cu viața de apoi nu i-a ieșit prea bine. Să te ferească Dumnezeu să ajungi statuie la români! Să vină toți umflații cu pompa puterii să-și lase balele patriotice și să facă paradă cu moțul nimicului lângă bustul matale. Asta mai aveam de zis: că n-a avut noroc poetul.

 

Anchetă realizată de Diana Iepure

Autor: Diana Iepure