Sunt într-un amfiteatru, undeva pe ultimul rând. În stânga, cineva vorbește cuiva din față. La fel cu două rânduri mai jos. E haos și locul se umple de șoapte, ca și când o apă pâcloasă și-a făcut loc de nicăieri și a acoperit pe nesimțite scena, apoi a crescut, a crescut și a umplut tot spațiul. O voce se ridică din mijlocul arenei și ajunge până acolo, în ultimul rând. Apa se limpezește și se retrage. E învățătorul meu, șoptesc, iar cuvintele acestea se aud dintr-odată puternic. Spunem toți e învățătorul meu, suntem mulți și spunem la unison un refren e învățătorul meu. Apoi o văd pe profesoara din gimnaziu, pe urmă pe cea de liceu. E profesoara mea, spun, dar nu sunt singură cu cuvintele mele, e din nou un refren, e profesoara mea, e profesoara mea, e profesoara mea, și apa se colorează și e acum un rotocol sau un curcubeu și noi învățăm mersul pe valuri, în picioare.
Ziua ideală a profesorului e un amfiteatru, vocea sa ne plimbă pe ape limpezi sau în vârtejuri, e un cuibar rotind pe ape din care ne naștem cu toții luminoși și apoi, pe tot drumul, purtăm cu noi câte o fărâmă din vocea fiecărui profesor. Ar părea o magie cum poate un profesor să dăruiască definitiv fiecărui elev al său o fărâmă din sine și să rămână mereu întreg, însă, din punctul de vedere al profesorului, aceea e ziua ideală, când, în amfiteatrul său, își primește răsplata: bătăile de aripi crescute înăuntru.
Autor: Editura Paralela 45
