Cunoaştem, de-a lungul istoriei, multe personalităţi remarcabile, inclusiv scriitori celebri, care au avut nişte relaţii de prietenie speciale cu animalele. Excentrici sau nu, dar, cu siguranţă, deosebit de creativi, scriitorii au avut în preajmă tot felul de vietăţi, unele dintre ele devenind, ulterior, personaje fascinante, nu mai puțin celebre decât proprietarii lor. Printre animalele de companie ale scriitorilor se numără corbi, manguste, pisici, câini, maimuțe, homari, crocodili etc.

Virginia Woolf, de exemplu, consideră câinii adevărate simboluri al confortului casnic. Anton Pavlovici Cehov adora teckelii. A avut doi și i-a numit în cinstea celor mai populare medicamente ale vremii: Brom și Chinina. Cehov a mai avut și o mangustă, suvenir adus de pe insula Ceilon. Vladimir Nabokov, și el un mare iubitor de câini, afirma că teckelul lui, Box al Doilea, un urmaș direct al câinilor lui Cehov, Brom și Chinina, era singurul lucru care îl lega de literatura rusă. Există o legendă că poetul simbolist Gérard de Nerval avea un homar pe care-l lua cu el la plimbare, într-o lesă albastră de mătase, afirmând că homarul e un minunat prieten, nu latră, nu mușcă și, atunci când e nevoie, poate păstra un secret. Charles Dickens ținea un corb ciudat, poreclit Grip, devenit personaj celebru nu doar în propria operă, ci și prototip în poemul nu mai puţin celebru al lui Edgar Allan Poe. Alexandr Kuprin, pe lângă câini, mai avea o maimuță, Maria Ivanovna. Se discută mult despre pisicile lui Hemingway, cele cu șase degete la o lăbuță. În casa Memorială Ernest Hemingway din Florida Keys locuiesc și astăzi peste 50 de pisici cu câte șase degete la fiecare lăbuță, toate descentente dintr-o pisică albă, preferata scriitorului. Și Mark Twain a fost mereu înconjurat de o mulțime de pisici, pe care scriitorul le numea cu nume ciudate, unele greu de pronunțat (Apollinaris, Beelzebub, Blatherskite, Buffalo Bill, Satan, Sin, Sour Mash, Tammany, Zoroaster etc.).

E arhicunoscută fascinația pentru pisici a lui T.S.Eliot, care le-a dedicat o serie de poeme. Maiakovski îi aducea iubitei sale, Lilia Birk, de peste hotare, ceea ce îi cerea capricioasa muză: parfumuri, lenjerie, câte un ,,forduleț”. Odată Maiakovski i-a adus de la Paris, printre altele, un buldog francez, de care s-a atașat mai mult el, acel buldog fiindu-i alături până în ultima lui zi de viață. Pentru Iosif Brodsky, mare amator de pisici, pisica era un animal totemic, scriitorul recunoscând, la un moment dat, că și-ar dori să devină motan. Lista poate continua, bineînțeles.

Să vedem care sunt animalele de companie preferate au scriitorii nostri.

  • Vă rog să ne vorbiți despre prima amintire din copilărie în care apare un animal domestic/un animal de companie.

 

Mi se bulucesc o grămadă de amintiri în, atât luminoase, cât și dureroase. Cu tot felul de animale, pentru că îmi petreceam fiecare vacanță la bunici, iar ei aveau vacă, oi, găini, curci, rațe, bibilici, porci, iepuri, câine, pisică. Dar și la bloc, când ieșeam pe afară, aveam contact cu animale, câini sau pisici fără stăpân, mai ales pui.

O amintire luminoasă de la bloc: era o pisică pe care nu o putea atinge nimeni, fugea de noi, copiii, și intra în subsolul blocului; într-o zi m-am apropiat de gaura care dădea la subsol și i-am tot vorbit până când a ieșit și am luat-o în brațe. Pentru că era frig afară, am băgat-o la piept, pe sub bluza de trening. A început să toarcă. Am stat pe bancă, nu m-am jucat nici elasticul, nici pititea cât a dormit ea lipită de pieptul meu.

Și o amintire, tot de la bloc, pe care nu știu unde să o încadrez: e iarnă, și afară, la joacă, dau peste un vrabie căzută la pământ. Nu mișcă. O iau în palmă. Ia-o în casă, îmi spune cineva, un copil, poate e doar înghețată de frig. Poate ca să râdă de mine, poate chiar crede în ce spune – nu știu, e foarte îndepărtată amintirea, poate e chiar prima mea amintire cu ființe nonumane. O iau în casă, fără să știe ai mei, o înfășor în bluza de trening și o las pe canapea. Oricât de tare mă strădui să aud ciripituri noaptea, nu aud nimic, iar în ziua următoare îi simt mirosul. O duc înapoi afară, dezamăgită că nu am reușit. Cumva, îmi intrase în cap că eu am o relație specială cu ființele nonumane, că sunt unii dintre puținii oameni care pot comunica cu ele cu adevărat.

Cea mai dureroasă amintire e de la bloc, cu un grup de copii care au omorât cu pietre un cățeluș, am scris despre ea într-o proză din Cine locuiește la subsol. Neputința pe care am simțit-o eu în clipele alea îngrozitoare atârnă greu de atunci, iar acum, când văd copii sau oameni așa-ziși mari maltratând sau omorând animale, iau foc. Nici nu pot să văd știri despre așa ceva, mi se face rău. Scena aceea are și o continuare, ce s-a întâmplat cu puiul mort apoi, când l-a găsit mama lui, o scenă care e deopotrivă dezgustătoare și sfâșietoare, îți rupe inima, nu o pot scrie aici.

 

Amintiri luminoase de la țară: bunicii, în special bunica, îmi dăduse sarcina de a-i duce mâncare câinelui; de câte ori veneam la ei în vacanță, îmi spunea că Rex de-abia mă aștepta să-i aduc eu mâncarea – normal că o credeam; când mergeam cu oile la păscut și citeam întinsă pe o păturică; bunica luând în brațe câte o găină, mângâind-o și vorbindu-i drăgăstos; bunica alintând cu vorbe afectuoase vaca dimineața, când o conducea la poartă de unde era preluată de văcar, și seara, când îi ieșea în întâmpinare.

Amintiri dureroase: bunicii se hotărăsc să taie vițelul, cheamă pe cineva; eu fug la vecini, să nu văd, să nu aud; dar nu mă pot abține, am o curiozitate care mă stăpânește pur și simplu, îi cedez și mă uit prin gard; văd omul trăgând de funie vițelul afară din grajd, îl văd ridicând barosul, aud lovitura și corpul animalului căzând; oricât de mare e curiozitatea asta care mă înfricoșează, căci nu înțeleg ce e cu ea, de ce mă face să mă uit la așa ceva (peste ani o voi numi curiozitate de scriitor), oricât de mare e, deci, izbucnesc în plâns și fug în grădină. Și amintirea asta apare într-o proză din Cine locuiește la subsol.

 

  • Ce întâmplări neobișnuite/mistice/amuzante/curioase, legate de animalele dumneavoastră de companie aveți?

 

Avem patru animale de companie acum: Happy, o cățelușă pechinez în vârstă de 11 ani, Washington, motan portocaliu în vârstă de 7 ani, Tobe, pisică, 4 ani, și Ato, mezinul casei. Toate cele trei pisici au fost luate de afară pe când erau mici. Pe Washington l-a adus soțul meu, pe Tobe am găsit-o aruncată pe scara blocului (pe ea a botezat-o așa fiul nostru, Filip, care avea doi ani pe atunci; l-am întrebat ce nume vrea să-i punem, el s-a uitat în jurul lui, la jucării, și a zis Tobe!), iar pe Ato (botezat tot de Filip, dar nu mai avem explicație pentru nume) l-au găsit soțul și fiul meu, în drum spre casă, venind de la școală. Ei doi veneau de la școală, nu Ato, el e încă mic, are vreo patru luni. Toate trei au fost bolnave la început, pe Washington îl puneam să doarmă pe pieptul meu după tratament, până când îl auzeam respirând iar bine.

 

 

Washington avea obiceiul să mi se urce pe piept și să-și bage capul la subrațul meu, unde începea să sugă din bluza mea până când adormea. A renunțat la asta după ce am născut, dar se urca în căruțul lui Filip. Seara, mai ales pe când eram însărcinată, se lungea în pat și își punea o lăbuță peste mine, mă lua în brațe.

 

Acum, la cei 7 ani  ai lui, se urcă pe mine și ar dormi acolo dacă nu l-aș da jos ușor, pentru că nu poți sta prea mult cu 7 kile pe piept. Și Tobe se urcă, dar ea pleacă după ce-și primește porția de mângâieri. Ei îi mai place să mi se urce în poală și când scriu la laptop, ca acum. Sau în cârcă.

 

Washington m-a impresionat cel mai tare până acum, el e singurul care nu și-a schimbat personalitatea. Cred că ajungi să-ți cunoști mai bine animalul atunci când îl vezi interacționând cu noi prieteni de joacă. Pe Tobe a acceptat-o imediat, se juca cu ea, o lingea pe cap. Și ea a ajuns să-l iubească, după ce-l scuipa la început, aveau o relație foarte frumoasă. S-a schimbat cumva relația lor acum, nu se mai iubesc așa de când a venit Ato, care s-a lipit imediat de Washington, i-a devenit fiu adoptiv.

 

Eu și Ato în bucătărie, în timp ce fac un ostropel și scriu la anchetă. Pentru că miorlăia să-l iau în brațe, să vadă și el dacă e gata. Ostropelul, nu ancheta. La ea scriem pe rând.

 

Washington l-a acceptat imediat și pe Ato, îl linge și se joacă cu el. Tobe abia după două săptămâni l-a acceptat, dar acum se joacă cu el. Până atunci îl scuipa și fugea de intrus, dar în fiecare zi am petrecut timp cu ea, să vadă că nu s-a schimbat iubirea. Ea e foarte sensibilă, sperioasă și nesigură. Cea mai amuzantă amintire cu ea e din seara în care sonda NASA ajungea pe Marte, iar ea aterizase pe Washington (să-l ademenească la joacă). Le-am făcut și poză.

 

 

Dar tot Washington, un domn uriaș și blând cu pisicile, o provoacă pe Happy la duel. O fi uitat că atunci când era mic și suferind dormea împreună cu ea.

 

Poze din copilăria animalelor noastre de companie:

 

 

 

Am mai avut o cățelușă, pe Izzy, un bulldog francez, de culoare neagră. Era chiar un câine echilibrat în relație cu oamenii, dar nu se înțelegea deloc bine cu Happy. Spun „era” pentru că vorbesc despre perioada în care a locuit cu noi, așa cum am cunoscut-o eu.

A stat cu noi vreo doi ani, și am vrut să o păstrăm, adică asta fusese ideea inițială, dar nu am reușit să le calmez, singura reușită a fost că le-am obișnuit să ieșim cu ele împreună, și nu pe rând. Mai mult nu. Când a plecat de la noi, am suferit cumplit, îmi amintesc și acum cum se uita înapoi, de parcă mă întreba Hei, ce se întâmplă, ne mai vedem? Era nedumerită, dar nu speriată – de-asta zic, chiar era un câine care se putea liniști singur. Am izbucnit în plâns după ce am închis ușa. Și de-abia îmi revenisem după moartea tatălui meu, ajunsesem la un echilibru adică. Am resimțit renunțarea la ea ca pe o altă moarte, și am scris atunci prima poezie din volumul la care tot lucrez din 2017, Nu mă pune la inimă, am suflet tare, și despre ea e vorba în versul final: „Doamne, și eu pot să-nstrăinez oameni și animale.” Dar știu că e fericită, îi e bine, am văzut și poze cu ea de-a lungul timpului.

Cea mai amuzantă amintire cu Izzy: după ce se ducea Washington la toaletă, Izzy venea iute în sufragerie, își punea pe canapea botul în care ținea o bucată de rahat și se uita mândră la noi, de parcă spunea: A present for you. (Citiți asta cu accent franțuzesc.)

Cea mai frumoasă amintire cu Izzy, Happy și Washington: eram însărcinată, stăteam pe canapea, la televizor, iar ei s-au culcușit în jurul meu, după cum se vede și în poza făcută de Mircea, soțul meu.

În copilărie visam că, atunci când o să fiu om mare, o să am casa plină de animale. Îmi doream multe, câini, pisici, pești, păsări, dar acum nu aș putea ține o pasăre în colivie. Mă bucur de pițigoii care vin iarna la geamul bucătăriei, unde le pun semințe (crude, deci necoapte, nesărate). Iarna trecută le-am pus pentru prima dată și în fiecare zi stăteam măcar câteva minute la geam, să mă uit la ei, și ajunsesem să identific câțiva, să-i cunosc mai bine. Era unul care stătea pe pervaz într-un colț, în același colț în fiecare zi, unde își mânca semințele, apucând câte una intre gheare și spărgând-o cu ciocul. Pentru că avea puful înfoiat, ca să-i țină de cald, l-am botezat Cojocel. Arăta ca un omuleț cu un cojoc tras pe el. Era singurul care făcea asta, ceilalți pițigoi de regulă iau câte o sămânță și zboară cu ea într-un copac, unde o mănâncă, apoi vin să ia alta și tot așa. Și anul ăsta a venit unul care face la fel, nu știu dacă e tot Cojocel, nu mai e înfoiat, dar e destul de cald încă afară. Anul trecut au mai venit la geam și o cinteză de iarnă, nici nu auzisem de ea. Și scatii, și m-am amuzat într-o zi văzând două scatiuțe cu aripile întinse și pieptul înainte, intimidând pițigoii să nu se mai apropie de semințe. Scatiii sunt mai mici decât pițigoii. Anul ăsta, cu pițigoii vine și un țiclean. Pisicilor le place să se uite la ei, prin geam.

Primul animal de companie l-am avut în adolescență, un pisoi pe care l-am numit chiar așa, Pet. Alb cu negru, ca Tobița. Îmi amintesc cum tremura când a avut primul purice, de ne-am și speriat că poate e bolnav. Îmi amintesc cum venea seara în sufragerie, după ce se culca fratele meu, și se-apuca să-i strice toboganele pe care el și le construia din carton pentru mașinuțe. Și îmi amintesc cum stătea la geam și se uita lung afară, iar eu, crezând că își dorește să fie liber, mi-am propus să-l învăț să iasă pe-afară. Și în fiecare zi îl luam în brațe și mergeam cu el prin grădinița din spatele blocului, stăteam cu mâna pe spatele lui, pentru că el voia să o zbughească în casă. Și uite așa, încet-încet, a descoperit el cât de frumos e afară și s-a obișnuit să iasă și să se întoarcă singur. Miorlăia la ușă când voia să iasă sau să intre. Și, cu timpul, a ajuns să lipsească zile la rând, și uneori venea cu urme de luptă, sau bolnav. Până când nu s-a mai întors deloc. Nu știu nici acum ce s-a întâmplat cu el, dar cred că s-ar fi întors dacă mai era în viață. Vorba aia, erau alte vremuri atunci, iar informații puține. În niciun caz nu aș mai face asta acum, să las afară un motan (și necastrat), știind la ce pericole îl expun pe el, pe alte pisici și pe păsări (primăvara, mulți pui, care abia învață să zboare, sunt omorâți de pisici).

Cea mai frumoasă amintire cu el: eram supărată că nu mă sunase un băiat, iar el s-a uitat în ochii mei și a început să se rostogolească pe covor, până când am început să râd.

Alte întâmplări luminoase cu animale: acum mai mulți ani, pe când era Filip bebeluș, iar eu îl plimbam în căruț, ne-a ieșit în cale un câine fără stăpân, i-am cumpărat ceva de mâncare dintr-un magazin, iar după ce a mâncat, s-a ținut o parte din drum după noi, până când s-a întâlnit cu un prieten. Am surprins fiecare detaliu al scenei în care au făcut schimb de informații. S-au oprit unul în dreptul altuia, au făcut schimb de priviri, cozile li s-au atins, după care cel care ne urmărea a făcut cale întoarsă, iar prietenul lui ne-a condus până când i-am luat și lui ceva de mâncare.

Anul trecut, în preajma zilei de Sf. Andrei, am ieșit seara cu Happy afară și am văzut o cățelușăAiul unui copac. Era lapoviță, iar pe jos foarte ud, iar ea pur și simplu stătea acolo, în frig, nu mai cerea nimic, renunțase. Fusese abandonată sigur. Când am vrut să o prind, a fugit speriată. A urmat apoi o scenă destul de comică, în care eu mă țineam după ea în jurul unei mașini, cât pe ce s-o prind, iar ea fugea pe partea cealaltă. Noaptea. I-am tot vorbit cu blândețe, aveam și ceva de mâncare la mine, dar n-o interesa. Și apoi a rămas pe loc. A fost ceva din povești. După ce tot fugise de mine, pur și simplu m-a așteptat să ajung la ea, înțelesese că nu vreau să o alung. Am luat-o în brațe, tremura. Am cerut ajutor la rândul meu, și, pe scurt, cățelușa a ajuns la loc acoperit, într-un adăpost. E o amintire atât de luminoasă pentru mine, mă încălzește adesea. Mă bucur de fiecare dată că nu am renunțat la ea în clipele în care fugea de mine, că am insistat până când a înțeles că  vreau să-i fie bine.

Încă o amintire luminoasă de anul ăsta: tot într-o seară, fiind cu Happy pe afară, am auzit miorlăieli mici în întuneric. După ce am dus-o pe Happy, m-am întors hotărâtă să iau pisoiul plângăcios. Surpriză, nu mai era un singur miorlăit, dar nu știam exact câți sunt, credeam că sunt mai mulți. M-am întors cu Filip să le ducem mâncare. A doua zi mai era unul, culcușit sub o piatră, exact acolo unde îl lăsasem seara. Zăcea. Am vorbit cu el și atunci a început să miorlăie slab, în direcția din care venea vocea mea. Atunci l-am văzut limpede: avea ochii lipiți, plini de infecție, m-am și speriat, credeam că nu mai are ochi. Și cred că fuseseră doi, am aflat ulterior că pe celălalt îl luase altcineva. N-am mai stat pe gânduri. L-am luat, am cerut ajutor și, pe scurt, s-a făcut bine și a ajuns în casa unui om. Cea mai frumoasă amintire cu el: ziua în care l-am vizitat la clinica veterinară, unde a stat internat câteva zile, și mi-a tors în brațe. De fapt în palmă, că atât de mare era. Avea vreo  trei săptămâni atunci, s-a înțărcat singur, forțat.

După astfel de întâmplări cu animale abandonate, simt iarăși neputința care m-a sugrumat în copilărie. Dar acum, măcar, pot să vorbesc despre ea și să acționez, oricât de puțin. Nu o să înțeleg vreodată cum poate cineva să ia puii de lângă mamă, să-i bage în sac și să-i arunce pe stradă. Faptă care este și ilegală. Sau să arunci un câine pe care l-ai ținut ani de zile. Tot ilegal. Dar, ca să scadă faptele astea și, sper din tot sufletul, să și dispară, ar trebui ca oamenii care îi văd pe cei care fac asta să îi și reclame. Și amenzile să fie mult mai mari.

Jane Goodall, un om atât de bun, pe care îl admir enorm, întrebată fiind într-un interviu de ce a intervenit în viața cimpanzeilor pe care i-a studiat în Gombe începând din anii 60, de ce le dădea medicamente, de exemplu, când erau bolnavi, a răspuns cam așa – și reformulez, pentru că nu-mi amintesc exact cuvintele și nici nu găsesc acum interviul: Cum să nu-i ajut? Pentru un om nu ai face la fel?

 

  • Ce poate învăța un stăpân de la animalele sale?

Foarte multe. Eu, mai ales, am învățat cât de important e echilibrul psihic în relația om-câine. Nu poți comunica bine cu un câine agitat dacă tu ești agitat. Nu-l poți ajuta să-și găsească echilibrul, va fi haos. Nu poți comunica bine cu un câine care nu are încredere în el dacă tu nu ai încredere în tine. De-asta relația cu un câine mi se pare nemaipomenit de benefică omului, chiar îl ajută să devină mai bun – asta dacă vrea să aibă o relație adevărată cu câinele lui, nu să-l știe pe undeva prin casă/curte și atât.

Un câine echilibrat psihic e fericit, la fel și omul, dar nu va ajunge acolo dacă omul lui nu este echilibrat psihic. La o asemenea relație de interdependență au ajuns oamenii și câinii. Și-mi vine în minte acum ceva ce am citit într-o carte frumoasă, Animalele care ne-au făcut oameni, de Cătălin Pavel, că oamenii au sentimente contradictorii față de câine – și iubire și ură – pentru că el e singura specie care se apropie atât de mult de calitatea de a fi om. E ca și cum ne uităm la el, îl vedem cât e de aproape să fie om, dar când vedem că nu poate vorbi, că doar atât îi mai trebuie, ne înfuriem pe el.

Happy a fost dintotdeauna un câine anxios, care se agită imediat la stimuli exteriori, iar eu, om anxios, a trebuit să lucrez la mine ca să o pot ajuta pe ea. Iar cele mai bune profesoare de calm și echilibru sunt pisicile. Și cred că relația cu toate animalele noastre de companie m-a pregătit și pentru rolul de mamă.

 

  • Dacă ar fi posibilă o asemenea transformare, ce animal v-ați dori să fiți?

O pasăre sălbatică, clar, o specie a cărei viață depinde cât mai puțin de om. În familia corvidelor aș vrea să fiu.

Corbii sunt păsări care își aleg partenerii pentru toată viața și trăiesc departe de oameni, în perechi. Nu sunt păsări de colonie, au neofobie, sunt foarte precauți și au o relație specială cu animalele prădătoare. Au o astfel de relație cu lupii (v. cartea minunată Mind of the raven: Investigations and adventures with wolf-birds, de Bernd Heinrich), pe care îi urmăresc în timp ce vânează și apoi se așază și ei la masă. Sau, invers, dacă găsesc vreun leș în pădure, nedesfăcut încă, încep să croncăne, atrăgând atenția prădătorilor, care vin și desfac cu ghearele și colții lor blana, pielea etc. Corbii au fost văzuți jucându-se cu puii de lup. În fine, e o relație care durează de mulți, mulți ani.

Nu am văzut niciodată un corb, poate o singură dată în zbor, la țară, dar nu sunt sigură. Ca birdwatcher, asta e marea mea dorință: să văd un corb, să-l pot observa de la distanță. La corbi mă gândesc de câte ori văd ciori de semănătură, deși deosebirile dintre cele două specii, atât fizice (corbul e mai mare, are ciocul negru, curbat în vârf; cioara de semănătură are ciocul lung, drept, albicios și e spână în jurul lui), cât și de comportament (de exemplu, ciorile de semănătură trăiesc în colonii), sunt evidente.

Toamna le urmăresc cu binoclul sau prin aparatul de fotografiat mâncând nuci. Culeg cu ciocul câte o nucă și apoi o sparg între gheare, sau o aruncă de sus, pe ciment.

 

În fiecare seară le urmăresc întorcându-se în număr mare, împreună cu stăncuțe și pescăruși (alte specii inteligente, cu grad ridicat de adaptabilitate), în oraș, la locurile lor de înnoptat. Vara mergeam cu Filip seara în parc și le urmăream dând ocol pe deasupra copacilor, croncănind și tot zburând una pe lângă alta, până când se așezau undeva. Așa comunică ele la sfârșitul zilei, așa fac ele schimb de informații. Primăvara observam, tot în parc, juvenilii la școala din iarbă, jucându-se cu crenguțe, deprinzând abilități noi.

 

 

Cum ziceam, văd ciori de semănătură și mă gândesc la corbi. Un corb aș vrea să fiu. Un corb din sălbăticie, care trăiește undeva în creierii munților cu familia și e prieten cu lupii.

 

Poza 28. Ciori de semănătură

P29. Stăncuță

P30. Uliu păsărar

 

P31. Cioară grivă

P32. Pițigoi mare

P33 și 34  Vrabie

P35. Pițigoi codat

 

P36. Codroș de pădure

P37. Cănăraș

 

P38. Rândunică

 

P39. Florinte

P40. Coțofană

P41. Grangur

P42. Grangur femelă

P43. Barză neagră

 

P44. Sticlete

 

P45. Graur

 

P46. Cucuvea

 

P47. Pescăruș

P48. O poză pe care mi-a făcut-o Filip

 

Autor: Diana Iepure