Vă invităm să descoperiți mai jos răspunsul doameni Virginia Olaru, profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminsecu” din București.
- Cum ar arăta o zi ideală a profesorului pentru dumneavoastră?
O zi ideală? Când mergi la școală cu gândul să împărtășești copiilor din cunoștințele tale și din experiența de viață, fiecare zi este specială. Satisfacția vine pe măsură ce descoperi că vorbele tale au fost auzite și înțelese. Pe măsură ce în mintea lor se creează legături între ceea ce au învățat în anii de școală și ce sădești tu, folosindu-te de toate mijloacele pe care le ai la îndemână, didactice sau sufletești. Tu dăruiești din ceea ce ești, în fiecare zi. Ajungi acasă epuizat și seara adormi liniștit cu imaginea unui zâmbet, a unui răspuns corect și neașteptat, te gândești la cea mai potrivită cale de a-i face să înțeleagă o lecție grea, de a transmite fără a plictisi, de a trăi alături de ei cele mai frumoase experiențe. Fiindcă a fi dascăl înseamnă întâi să fii prieten apropiat, mamă, soră, cineva în care să aibă încredere.
Copiii sunt foarte sensibili și receptivi la tot ce este nou, dacă profesorul creează motivație, dacă le explică la ce folosesc noțiunile predate, cum le poate integra în învățarea pe termen lung. Din fericire, limba română dezvoltă imaginația și creativitatea, le permite să viseze cu ochii deschiși, să treacă peste bariere impuse, să-și descopere identitatea și să dea frâu liber emoțiilor firești și de înțeles la vârsta adolescenței. Dacă științele exacte dezvoltă rațiunea, ora de limba română se adresează sensibilității și de aceea este mult mai ușor să transferi înțelesul lecției către situații concrete de viață sau să iei scriitorii și să-i așezi cu ei în bancă, să stea la taclale, să se cunoască și să dezvolți curiozitatea lecturii. De câte ori intru în clasă, am senzația că li se luminează chipurile, simt că sunt o prezență așteptată și atunci fiecare întâlnire cu ei, fiecare demers didactic se consumă repede, ca un act de magie. Când profesorul iubește ceea ce face, când este un dirijor priceput (priceperea vine din experiență și din cunoaștere), orchestra nu scoate note discordante. Mizez pe revelația descoperirii generate de discuții aprinse, pe implicarea lor în descoperirea sensurilor, pe lectura cu ochi critic și nu pe informații luate de-a gata din cărți de comentarii sau de pe internet. Le dau curaj să fie originali, să se exprime liber, să greșească, să-și conștientizeze limitările, barierele mentale și să le depășească, să o ia de la capăt, fiindcă nimic nu iese bine dintr-odată. Perseverența este cheia succesului, aceea care generează încredere în sine, senzația că „pot și eu”, deși eram convins că nu îmi iese.
N-aș fi putut deveni ceea ce sunt astăzi fără ajutorul profesorilor mei din anii copilăriei și ai adolescenței. În fiecare an, pe data de 5 octombrie, mă înclin în fața lor, mulțumindu-le cu recunoștință pentru ce m-au învățat. Fie că mai sunt pe pământ, fie că mă privesc din ceruri, știu că energia iubirii ajunge la ei. Port în mine generații întregi de dascăli, fiindcă și părinții, și bunicii din partea tatălui meu, și străbunicii au purtat lumina cunoașterii ca pe o credință, ca pe o responsabilitate.
Nu știu cum să îmi imaginez o zi ideală, ce aș putea adăuga să o fac diferită de celelalte. Mă bucură gesturile firești, îmi plac florile și cuvintele, oamenii, chiar și ploile care spală trotuarele și urmele pașilor grăbiți. Și dacă totuși trebuie să îmi doresc ceva de ziua profesorului, mă gândesc la o îmbrățișare, fie și virtuală, un emoticon, un semn din partea foștilor elevi pentru care am însemnat ceva, să-mi umplu sufletul de bucuria că am trecut prin viață cu rost, că am lăsat în urmă o imagine vie, o ancoră, o amintire cât de mică în viața cuiva. Păstrați în memorie, dascălii devin nemuritori.
Autor: Editura Paralela 45
