În 2019, înainte ca atâtea evenimente globale să ne schimbe complet viețile, am participat la prima tabără de creație literară organizată de Editura Paralela 45. Era vorba despre Școala de vară „Gheorghe Crăciun”. Textul pe care l-am scris atunci, „Crocodilul”, a fost publicat în antologia „Pasageri”, coordonată de Cosmin Perța. Volumul poate fi cumpărat cu 40% reducere de pe site-ul Editurii Paralela 45, până la finalul lunii octombrie.

La patru ani de la publicare, constat cu o oarecare tristețe că textul meu se dovedește a fi premonitoriu. Vă invit să-l cunoașteți pe Crocodil în rândurile de mai jos. Lectură plăcută!

 

***

În buricul târgului o mizerie de nedescris. Scapi ceva pe jos, adio! Crocodilii orașului apar mult mai repede. N‑ai pe unde să plimbi un turist. Dar treci pragul și mizeria dispare. Insule de podele spălate într‑o mare de jeg.

Mi‑am luat gheață cu apă tonică. Pe geam se‑ntărește o mâzgă verzuie. Mai e puțin de așteptat. Deschid telefonul. Racii beneficiază de un context astral favorabil. Sunt sfătuiți, totuși, să fie prudenți.

Ridic ochii din ecran. Mă uit după fata care întârzie. Scap telefonul, ecranul se‑mprăștie pe podea. Un crocodil cu cravată roșie deschide ușa. Dă bună ziua și intră.

— O votcă, vă rog! Se așază pe taburetul înalt. Scoate dintr‑o valiză o mașină de scris. O așază pe centrul mesei. Începe să bată: țac! pac! țac! pac! țac! pac! Face câte o scurtă pauză. Se uită pe deasupra ochelarilor săi rotunzi. Coada solzoasă îi alunecă de sub pardesiu. Lasă pe podea o urmă lipicioasă.

N‑am cum să plec. Sunt blocat până vine fata. Și dacă nu vine? Cât timp s‑o aștept?

Respir adânc. Topesc în gură ultimul cub de gheață. Am sângele rece. Până la crocodil sunt în total cinci pași. Fac un pas în față. Mai fac unul. Crocodilul se oprește din scris. Stăm nas în nas. Îi trag foile cu putere. Mă apucă strâns de gât. Simt că ochii îmi ies din orbite. Fata intră în cafenea. Trece pe lângă noi. Se așază pe un scaun. Scoate din geantă o mașină de scris. Crocodilul îmi dă drumul pe podea. Se duce înapoi. La semnalul ei, crocodilul își îndreaptă coada. Se așază comod și începe: țac! pac! țac! pac! țac! pac!

— Foarte bine, foarte bine. La ce pagină ai ajuns? Cuvintele fetei alunecă direct în urechea crocodilului, intră pe canalul îngust până în creier și rămân acolo.

— 25! spune crocodilul, cam răgușit. Când își mută privirea de la ea spre colțul în care m‑a lăsat ca pe o hârtie mototolită, zâmbetul larg i se transformă rapid în rânjet. Ce mulți dinți are! Toți incisivi. Cum ar fi să tasteze cu dinții?

— Nu mai înțeleg nimic! Cu mine aveai întâlnire! Răcnesc eu spre fata mai frumoasă decât îmi aduceam aminte.

— Da, și‑am venit. Sunt aici.

— Păi și crocodilul?

— Mai are puțin și pleacă.

— Tu l‑ai trimis?

— A venit singur.

— Vă știți?

— Crocodilul mă știe mai bine decât îl știu eu pe el, că e mult mai bătrân. Cu 50 de ani mai bătrân, dacă îți vine să crezi așa ceva! Și încă nu și‑a terminat doctoratul.

— Eu nu mai spun nimic până nu pleacă lighioana asta de aici!

Crocodilul se uită la mine disprețuitor, pe deasupra ochelarilor. Se ridică de pe scaun. Își pune foile și mașina de scris înapoi în geantă, plătește nota, lasă bacșiș și pleacă.

Fișă de personaj

Nume: Crocodilul

Vârstă: 75 de ani, dar pentru vârsta lui se ține bine. Se consideră încă tânăr, se mișcă destul de grațios printre obstacolele pline de murdărie ale orașului.

Studii politehnice urmate de un masterat în științe politice. Se pregătește să dea la doctorat, când timpul i‑o va permite.

Pasiuni: Își iubește mult orașul. Îi place să se plimbe prin București mai ales când plouă, e răcoare, iar mâzga obișnuită e și mai abundentă, se lipește mai bine de haine, de încălțăminte și se întinde peste tot. Crocodilul își bea cafeaua la The Coffee Factory. Când simte că are nevoie de inspirație, își ia Irish coffee și devine instantaneu mai vesel. Pentru el, o cană normală de cafea e cât un espresso scurt, așa că trebuie să‑și comande trei deodată. Crocodilului îi place literatura contemporană și rezistă cu stoicism la lecturi publice și lansări de carte chiar și înghesuit pe scaunele sinistre de plastic de la Club A. Crocodilul are multe cărți în bibliotecă și îi pare rău să le trieze, să mai dea de prin ele. Nu mai știe exact câte cărți are. Cert este că îi ocupă mult loc în apartamentul său și așa destul de mic: home, little home!

Fashion: Crocodilul are mai multe pardesiuri tip Alain Delon. Când pleacă dimineața de acasă și se aranjează în holișorul de la intrare, își pune discul cu Dalida, cel cu Parole, parole pe două voci, cu Alain Delon. Crocodilul intonează, se bucură, carameeeel, bonbons e chocolat, mais si pas pour moi tralala laa une autreee… se dă cu parfum, ia o bomboană mentolată din bombonieră, încuie și pleacă.

Obiceiuri alimentare: Crocodilul e mereu la dietă, dar totuși mereu are destule kilograme în plus. Adoră pastele al forno de la Trattoria Buongiorno din centru, unde îi place să lase bacșiș bun de fiecare dată. Chelnerii îl cunosc. Spre deosebire de alți crocodili, mai grobieni, al nostru e băiat finuț.

Serviciu: Când nu bea cafele, nu se plimbă prin oraș și nu se dă cu parfum, Crocodilul merge la serviciu. Are un birou gri și prăfuit la mansarda Arhivelor Naționale, vizavi de Cișmigiu. De acolo, vede în fiecare zi cine trece prin parc. Ce mi‑e Central Park, Jardin de Luxembourg ori Hyde Park? N‑ai fost în Cișmigiu, nu exiști! Dacă vrei să înțelegi cât mai bine ce fel de oameni trăiesc într‑un oraș, care e relația dintre tinerii și bătrânii orașului, care e moda la îmbrăcămintea pentru copii, cam cât la sută din orășeni posedă un animal de companie pe care îl scot să facă pipi la ore fixe, care e nivelul de viață al homeleșilor citadini, atunci cel mai bun loc în care să poți afla toate astea este parcul central. Sau cel mai cunoscut parc. În cazul nostru, e vorba despre Cișmigiu.

Sunt, deci, mai multe categorii de oameni care trec prin parc și pe care Crocodilul îi analizează cu minuțiozitate. În primul rând, sunt riveranii, cei care se cred în parc ca în grădina lor personală și își lasă câinii căcăcioși să‑și facă nevoile peste tot. Mai sunt indivizii care trec prin Cișmigiu în fiecare dimineață, la oră fixă, în drum spre școală, facultate sau serviciu. Deși cunosc fiecare crenguță, fiecare crăpătură din asfalt, ei n‑au niciodată timp să se bucure pe bune de parc. Categoria cea mai simpatică e cea a tinerilor îndrăgostiți care se pupă pe la colțuri, care fac ronduri, ronduri în jurul lacului și, eventual, chiulesc de la ore fie ploaie, vânt, uragan sau soare afară. Crocodilul îi știe pe toți, i‑a studiat și i‑a trecut în registrul lui pe fiecare în parte, în ordine alfabetică. Registrele lui sunt precise, concise, updatate și la obiect. Așa și‑a stricat crocodilul vederea, buchisind în registre zilnic, cu ochi mijiți, până când n‑a mai văzut nimic și l‑au putut salva numai lentilele fund de sticlă.

Nicio mașinărie inteligentă nu l‑ar putea înlocui vreodată pe Crocodil, pentru că el îmbină seriozitatea întocmirii registrelor cu munca de teren. Atenția la detalii cu intuiția înnăscută, privirea ageră și ascuțimea incisivilor! Toate astea fac din munca lui un element indispensabil Serviciilor Generale ale Orașului, care se mândresc să aibă în echipă un asemenea crocodil. Binoclul lui n‑are niciodată vreo urmă cât de mică de praf. Instrumentele lui sunt mereu pregătire pentru datorie: servietă, mașină de scris, cerneală, reportofon, microfoane ascunse, tot ce e nevoie se află la îndemână și cu bateriile încărcate, invariabil, peste noapte. Crocodilul știe tot ce mișcă în Cișmigiu, e zona lui, unde e stăpân pe situație și gata să administreze doze profilactice de electroșocuri stăpânilor de câini și pisici cu antecedente de dezobedientă față de regulile minime de igienă comunitară. De fapt, inclusiv de asta e munca de teren a Crocodilului atât de importantă: simte și el pulsul situației la fața locului, dar și „situația“, adică lumea, îl vede și‑și amintește că regulile există ca să fie respectate. Că deadline‑urile Serviciilor Generale sunt date spre binele cetățeanului, că orice întârziere se penalizează cu 10% din salariu pentru a încuraja disciplina, ordinea, liniștea sufletească a tuturor! Haosul începe cu pași mici, dar detaliu cu detaliu, întârziere cu întârziere, fiecare neregulă se adună la celelalte și unde ajungem?

Departamentul de Urmărire, Stocare și Prelucrare a Abaterilor Publice nu mai poate fi suplimentat cu crocodili până la finalul anului, așa ceva n‑a fost prevăzut în buget. Nu ne rămâne decât să fim flexibili, inventivi, să gândim creativ noi și noi metode de a ține orașul în frâu, cât încă se mai poate. Iar Crocodilul nu se lasă pe tânjală. Nu, domnule! El este un șurubel indispensabil și are de gând să rămână așa până la Marele Final sau la Micul Final, oricât este nevoie până când orașul va dispărea și Serviciile Generale ale Orașului nu vor mai fi decât un antet pe sute de mii de hârtii și hârtiuțe înșiruite de‑a lungul zecilor de kilometri ai depozitelor Arhivelor Naționale ale Orașului.

 

Crocodilului, așa bătrân și cu un picior în groapă cum e, îi plac, totuși, fetele frumoase. Cui nu‑i plac? Chiar dacă nu poate decât să le privească, să le urmărească cum trec strada și cel mult să le ofere opinia lui de specialist în ariile sale de expertiză. Așa că acceptă stagiare la biroul său de la Arhive și întâlniri cu jurnaliste ambițioase, care își doresc să fie femei independente și sunt mândre că exercită o meserie onorabilă. Cel mai mult îi place Crocodilului să le arate cum se întocmesc corect registrele și anexele pentru Arhivă, din care nici un detaliu semnificativ nu poate lipsi și nici nu poate figura în altă căsuță decât cea care îi e dedicată. Pe lângă pricepere, șmecheria în bătutul datelor la mașina de scris e mișcarea săltată din încheietură, care îți dă un impuls, începi să te simți important și să tastezi mai cu viață. Iar acest fapt se vede în rezultatul final, în registrele impecabile, aranjate în cutii și dosare.

Locuitorii orașului nu se mai revoltă. Pe crocodili îi tolerează așa cum sunt, deși îi privesc pieziș când îi văd pe stradă cum se târăsc printre ei, niște activiști regulamentari cu drept de comandat votcă în cafenele. S‑au obișnuit cu timpul. La început le era frică mai ales când le vedeau colții strălucind în lumina zilei, dar peste ani, când spațiul de locuit a început să se restrângă din ce în ce mai tare, oceanele să‑și mărească volumul și să dispară destinații turistice de top ale lumii, nici crocodilii n‑au avut ce face. S‑au integrat pe unde au putut, uneori cu binișorul, alteori cu forța. Și încă cei din București mai sunt cum mai sunt, pe când cei de la Cluj, de la Iași sau de la Brașov… mamă, mamă.

Când, în această dimineață, Crocodilul s‑a dus la cafenea să aibă o întâlnire mai puțin formală cu una dintre stagiarele lui, era destul de optimist. Dalida cântase frumos și de data asta, parfumul rezista la gâtul lui gros și verzui, pardesiul n‑avea nicio cută. Doar idiotul ăla care se uita urât l‑a cam supărat. Ce, nu mai văzuse crocodili în viața lui? Plină lumea de cretini. Stăm cu ochii pe ceas, că n‑a mai rămas așa mult până la Numărătoarea Inversă și unora li se pare că încă mai trăiesc la belle époque și că li se rupe cuiva de simțămintele lor interioare.

Micul Sfârșit s‑a petrecut fără incidente neprevăzute, bucureștenii priveau de prin ascunzători cum cădeau meteoriții din cer, unul câte unul.

După ce ploaia de meteoriți s‑a oprit și n‑a mai rămas nici un colțișor iluminat electric în tot orașul, Crocodilul și‑a verificat pulsul. N‑a simțit nimic, dar putea totuși, să‑și miște mâinile și picioarele. Avea mult praf pe pantofi, avea praf peste tot, și‑n plămâni. Și‑a făcut curaj câteva minute, apoi a ieșit de sub streașină și a pornit‑o pe jos spre casă, spre casa lui mică și primitoare, plină de cărți, unde spera că n‑a intrat nici un fir de praf, fiindcă n‑a lăsat nici un geam deschis. Iar geamurile lui se închid etanș. Va sta acasă, printre rafturile și cărțile sale, va mânca din proviziile de ovăz pe care și le‑a făcut pentru situații de urgență. Va citi romane și nu se va mai uita pe geam. Va aștepta în durerea lui Marele Sfârșit, nu se va mai gândi niciodată la cum era orașul lui înainte ca Micul Sfârșit să vină regulamentar, la ora stabilită, așa cum anunțaseră Serviciile Generale ale Orașului prin SMS Alertă de Urgență.

 

 

Autor: Cătălina Bălan