În viața fiecăruia există câteva modele de relaționare, iar cele din copilărie par să ne influențeze destul de mult. Crescând, simți că acestea te-au modelat sau că ai rupt anumite patternuri? Ai descoperit că iubirea are alte forțe și spectre?
În copilărie eram un copil foarte timid, țin minte că nu reușeam să zic nici bună ziua vecinilor, deși îmi doream, așa că o lungă perioadă am relaționat cu destul de puțini oameni. În școala primară nu ieșeam deloc din bancă, iar o dată, în clasa a patra, țin minte că am vrut să mă ridic să încerc să mă joc și eu cu ceilalți, și toată clasa a început să strige mirată că iese Alina din bancă, așa că m-am așezat la loc și nu am mai încercat să fac așa ceva tot anul. Crescând, cred că am luptat constant cu frica asta de ceilalți oameni. Am început ascultând. În adolescență am plecat din orașul meu și m-am mutat singură în București, unde am început să ies pe stradă și să vorbesc cu străinii. E uluitor să vezi cât de multă nevoie au oamenii să fie ascultați. Am aflat în acea perioadă zeci de povești de viață, lumea începuse să mă considere o persoană sociabilă, ceea ce mă bucura mult, iar tot ce aveam de făcut era simplu: să ascult. Așa am descoperit și multe dinamici sociale, am început să îmi înțeleg mai bine și dinamicile de acasă, să înțeleg de unde mi se trag unele lucruri, să înțeleg că uneori validările pe care le căutăm pur și simplu se poate să nu vină fix de la persoanele de la care le așteptam cel mai mult, să înțeleg că toată lumea se luptă cu sine și cu propriile frici. Și cred că această constatare a fost și o lecție de iubire, atât de sine, cât și față de ceilalți.
De-a lungul vieții, așteptările celorlalți au fost diferite de felul tău de a fi? Ai reușit să redefinești acele agregate de genul „așa trebuie să fii”, „așa trebuie să arăți” etc.? De unde apare nevoia unora de a uniformiza ceea ce e diferit?
În liceu îmi era foarte rușine cu corpul meu. Purtam numai haine foarte largi să nu se vadă ce sâni mici am. Apoi, când am început să fac teatru, trebuia să apar într-un top scurt într-un spectacol, iar un regizor a strigat la mine că nu e posibil ca la 16 ani să am păr pe burtă. Aveam doar trei fire, dar în perioada aia m-am epilat obsesiv și îmi era rușine cu orice fir de păr de pe corp. Ca să rămân în zona de teatru, la facultatea de actorie mi s-a spus constant, timp de 3 ani, că nu sunt suficient de feminină. Atunci aveam o mare problemă cu asta, încercam să port tocuri, sutiene și ce alte chestii îmi imaginam eu că ar vrea ei de la mine, dar nu îmi ieșea deloc, mă simțeam penibil, așa că, din fericire, am renunțat. De câțiva ani, de când au început să mi se formeze gusturi și opinii personale, m-au interesat mult mai puțin așteptările pe care le au de la mine tot felul de oameni, și, cam din aceeași perioadă, am început să aud tot mai des tot felul de complimente. Pare că toată lumea se așteaptă să fii în anumite feluri, în funcție de cum au fost și ei învățați că trebuie, dar atunci când ești natural, relaxat și bucuros, de fapt, oamenii te plac în mod organic. Sau unii nu te plac deloc, dar asta nu mai e problema ta.
Uneori, consimțământul este înțeles greșit sau ignorat, fie că vorbim de cel psihic, fie că vorbim de cel fizic. Mentalitatea multor personaje masculine din volumul tău reflectă aceste erori de empatie și/sau de educație: „femeile sunt toate la fel și nu merită nicio șansă.”
Volumul meu spune două povești care ajung ulterior să se întrepătrundă, dar la început avem rețeaua incelilor, această grupare de bărbați, numiți „involuntary celibates” (bărbați care dau vina pe femei pentru viața lor romantică ratată și ajung inclusiv să comită crime din acest motiv) despre care am aflat acum câțiva ani și mi-a tot rulat în minte cum e posibil să ajungi așa, cum e posibil ca această societate în care trăim să producă așa ceva. Și fenomenul nu e deloc în scădere, în echipă cu partidele de extremă dreaptă care câștigă procente în multe țări vestice. De cealaltă parte, avem povestea grupului de adolescenți de stânga care vor să scrie manifestul perfect care să producă o schimbare socială majoră. Cu ajutorul acestor două lumi diferite am putut să creez multe tipuri de dinamici între oameni, de la cele mai sănătoase, precum prietenii adevărate, la cele mai toxice. De multe ori, însă, problemele legate de consmițământ sau hărțuire apar portretizate și cu ajutorul personajelor episodice. De exemplu, m-am bucurat să am ocazia să scriu scenele în care Sofia, personajul principal, se lovește de oameni de cultură, bărbați conservatori mai în vârstă, care cred că li se cuvine să o hărțuiască doar fiindcă e barmaniță și tânără.
Citiți textul integral pe site-ul Dlite
Autor: Diana Iepure
