„Prima carte din colecţie pe care am citit-o e Ceaikovski la walkman de Andrei Dósa, poet, prozator şi traducător admirabil. Personajul principal al cărţii e dragostea, care face prăpăd printre colegii de clasă dintr-un liceu din Braşovul omniprezent în roman. Protagonistul din prima parte, „Maria ar fi putut să mă înveţe”, e topit după Maria, fata rebelă a clasei, dar aceasta e mereu cu altcineva, chiar dacă nici pe el nu-l neglijează complet; îl ia în seamă doar cît să-l ţină fiert în propria lui oală clocotindă. În „Amalia ascultă Ceaikovski la walkman” musculosul şi încrezutul clasei ajunge într-o tabără de şah, unde soţia de 30 de ani a antrenorului îl foloseşte cum are ea chef şi-l abandonează ca pe-un mucea ce e, de fapt. În „O fată cuminte în banca ei (Jurnalul Melindei)” fata cuminte a clasei ţine un jurnal, din care vedem cum se îndrăgosteşte lulea de colega ei de bancă, o adventistă îndoctrinată, cu care are o relaţie copilărească, încheiată brutal de adventistă, pentru că „planul lui Dumnezeu este altul”. Ultima parte a cărţii, „Yurei îşi jeleşte iubitul”, e tot despre Maria („Armele ei fuseseră puterea, calmul şi sîngele rece. Cum însă pedala în gol, pierzînd altitudine, fără s-o ştie. O fată şmecheră şi rea, neiertătoare dacă era nevoie, cu care colegii nu prea ştiau cum să comunice, pentru că erau plăpînzi şi necopţi, pe cînd ea ieşise din cartier gata călită. Aşa cum nici profesorii nu ştiau cum să se raporteze la ea, percepîndu-i adesea agresivitatea şi mojicia, rareori şi agerimea minţii”), care tocmai îşi rupe logodna şi intră într-o depresie de care n-ai fi bănuit-o la începutul cărţii, stare care o bagă direct în casa de nebuni („Spitalul de psihiatrie şi neurologie se află pe strada Mihai Eminescu, într-o clădire veche, în stil neobaroc. Turnul clădirii zugrăvite în verde îi împrumută acestuia un aer de conac bîntuit. Pentru a ajunge la secţia de femei, de la etaj, trebuie să parcurgi un labirint de coridoare, apoi să urci pe scările înguste, cu ferestre care dau înspre pădure. Puţul scării este izolat cu o plasă metalică, pentru a preveni eventualele tentative de suicid. Saloanele sunt mici, paturile înghesuite unul lîngă celălalt. Seamănă mai degrabă cu un adăpost pentru sinistraţi”).”

 

Citiți textul integral pe site-ul revistei golan.

*foto de Mihail Vakulovski

Autor: Mihail Vakulovski